Într-o după-amiază din primăvara asta, am ajuns la Sacre Coeur, unde m-a orbit, pur și simplu, strălucirea tonelor de metal agățate pe gardurile dimprejur de îndrăgostiți din toată lumea. Am petrecut minute în șir atingând suprafațele lucioase gravate cu inițiale și m-am întrebat câte dintre cuplurile care și-au lăsat promisiunea iubirii veșnice au rezistat până azi? Câte s-au despărțit între timp și câte s-ar (mai) întoarce pentru a și-o desface?
Atât de mult vrem să credem în iubire, încât ne bucurăm că am reușit s-o ferecăm cu un lacăt, cu numele noastre, în chip de mesaj trimis pentru nu-se-știe-ce-zeu atotputernic care trebuie îmblânzit cu ofrande simbolice pentru a ne garanta că iubirea o să reziste. În alte vremuri, obișnuiam să credem în poțiuni și vrăji din același motiv – de frica pierderii acestui sentiment atât de prețios și de volatil (Cătălin Pavel are în “Arheologia iubirii” un întreg capitol savuros, dedicat diverselor poțiuni de dragoste din Egiptul Antic). Ne-au mai rămas doar câteva superstiții simpatice, poate mai mult cu valoare turistică, cu un dram de wishful-magical-thinking de care avem, într-un fel, mare nevoie. Pentru că dincolo de toate explicațiile despre dragoste al psihologilor și-ale specialiștilor în neuroștiințe (în care se amestecă hormonii, biochimia, tipul de personalitate, stilul de atașament, patternurile din copilărie și, în cheie evoluționistă, instinctul de reproducere), dragostea rămâne totuși ceva irațional și imposibil de explicat până la capăt. Poate că naiva încercare de-a îmblânzi destinul legând un lăcățel de-un pod sau de un gard e un gest poetic, doar repetarea lui prin imitație îl dezvrăjește, transformându-l într-un banal, dar înduioșător, ritual turistic. Poate că fiecare cuplu ar trebui să-și inventeze propriul ritual, propria vrajă /poțiune de dragoste, propriul gest poetic care să-i asigure nemurirea.
Recent, am fost întrebată ce ingrediente aș pune într-un elixir al iubirii. Îmi place ideea de vrajă care să lege suflete îndrăgostite, dar nu cred să existe rețetă universală când vine vorba despre cupluri; poțiunile amoroase ar trebui personalizate pentru fiecare pereche în parte, iar îndrăgostiții ar putea să-și caute și să-și găsească singuri ingredientele. Să scormonească prin începuturile poveștii lor de dragoste, după pasiunea pură, dar să nu ocolească nici tensiunile, certurile, chiar despărțirile, să arunce în creuzetul magic toate aceste frânturi dulci sau amare și să le lase să fiarbă îndelung, rostind descântecul potrivit, care nu există în vreo carte de vrăji, ci trebuie inventat cuvânt cu cuvânt. La început nu va ieși nimic, încercarea va eșua lamentabil sau, ca-ntr-o farsă shakespeariană, va produce efecte imprevizibile, amuzante, chiar dramatice. Blame it on the witch, vor spune îndrăgostiții enervați, și vor da fuga spre destinații turistice unde vor lega lăcățele de garduri în locuri considerate embleme ale romantismului, vor arunca monede în fontane celebre, vor încerca ritualuri despre care au citit că garantează dragostea eternă, dar pentru cele mai multe cupluri totul se va dovedi a fi în zadar. Doar câteva perechi se vor întoarce la inventarea unui elixir personal și vor încerca, din nou și din nou, să găsească ingredientele și cuvintele potrivite, până când vraja va funcționa și acel pentru totdeauna mult-visat nu va mai avea nevoie de niciun lacăt.
