May 14, 2022

(2) Prezența absenței, 14 mai 2022

Am vrut să scriu al doilea text despre alte lucruri, despre copii, despre social media, despre regăsiri, despre frivolități. Dar s-a nimerit să fie 13 mai, ziua în care se împlinesc trei ani de când s-a stins cea mai bună și luminoasă persoană din viața mea. Am avut norocul să o am în viața mea încă de la începutul începutului, de când mă purta înăuntru sub formă de ghem de celule în care pulsa un suflet. 

Am avut norocul să fiu primul copil și să primesc toată dragostea ei numai pentru mine în primii ani de viață. M-am învelit întotdeauna în dragostea asta ca într-o pătură moale și pufoasă, a cărei atingere mă făcea să mă simt în siguranță orice s-ar fi întâmplat. O senzație pe care nu-mi imaginam că o s-o pierd vreodată. 

Pierderea e ceva cu care nu te obișnuiești niciodată, e acolo cu tine mereu, chiar dacă durerea se estompează, chiar dacă înveți să supraviețuiești în lipsă. Porți golul cu tine peste tot și golul ăsta, paradoxal, devine palpabil, capătă contururi clare. Nu înțelegeam ce înseamnă „prezența absenței”, dar acum a devenit o parte din viața mea – din viața noastră, a celor care am rămas în urma ei, niște personaje destul de stângace pe scena unei familii din care a plecat personajul principal. Ca niște supraviețuitori ai unui cataclism, ne învârtim prin decorul care a rămas în urma ei și încercăm să continuăm un spectacol pentru care nu știm prea bine replicile și gesturile. Mimăm mese în familie, mici vacanțe, adunăm laolaltă conversații, umplem golul care nu poate fi umplut. 

Când mama s-a dus, am înțeles că e o iluzie cumplită să crezi că ceva „nu ți se poate întâmpla ție”. Ți se poate întâmpla orice, oricând. Cea mai groaznică absurditate e undeva acolo și te pândește. Sfârșiturile nu se împart în funcție de ceva, ci doar vin și te găsesc întotdeauna complet nepregătit. Așa cum te găsește și venirea unui copil, indiferent cât de mult te-ai „pregăti” înainte. Aș fi vrut să fiu religioasă, să pot găsi un sens în toată povestea asta, sau măcar să mă amăgesc frumos și înălțător. Dar am preferat să nici măcar nu mă apropii de o asemenea abordare, pentru că m-aș îndreptat către divinitatea aia ca un copil furios că i s-a răpit sursa de dragoste și lumină. 

Când mamele se duc, rămânem în urmă ca niște copii pierduți pentru totdeauna, indiferent de vârstă sau de alte straturi de poleială matură pe care ni le creștem. Continuăm să ne comportăm ca niște adulți care-și duc viețile mai departe, pleacă în vacanțe, merg la Ikea, gătesc mese, merg la serviciu și cresc copii, dar undeva înăuntru vom avea întotdeauna un copil care-și strigă mama și nu-i mai răspund decât amintirile.

Dintre amintirile astea, cumva cele mai luminoase mi se par acum cele pe care nu le-am trăit direct. Mama de dinainte să fi fost mama mea. O tânără femeie frumoasă și îndrăgostită, care avea toată viața înainte. O privire pe care nu i-o știu. Altă coafură, eleganța acelor ani, amănuntele care i-au aparținut doar ei. Gândul că mama a fost o altă ființă cu o viață proprie, nu doar sursa mea continuă de afecțiune și siguranță. Mă uit la fotografiile ei din tinerețe și mi se pare că acolo o iubesc cel mai mult, pe când era doar ea, fără mine, așa cum și eu sunt acum fără ea. Absența mea din viața ei și absența ei din viața mea, suprapuse, dau o prezență copleșitoare. 

May 6, 2022

(1) Începuturi, 6 mai 2022

Scurtă introducere:

Săptâmâna trecută, în timp ce avionul mă purta înapoi de la Paris spre București, am început să citesc „Invențiile ocazionale”, volumul Elenei Ferrante care reunește cele 52 de articole scrise pe parcursul anului 2018, săptămânal, la invitația The Guardian. În introducere, Ferrante mărturisește cât de greu i-a fost la început să scrie „din obligație”, apoi cât de mult a prins-o acest exercițiu nou: „de fiecare dată coboram în grabă găleata într-un abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele”. Cum stăteam suspendată deasupra unor nori incredibili, am simțit deodată că îmi lipsește un asemenea exercițiu: aruncarea regulată a unei găleți în propriul abis, din care să pescuiesc și să aduc la lumină ce găsesc. Nu am reușit niciodată un program de scris, mă plâng mereu de lipsă de disciplină și de continuitate, așa că am început prin a-mi pune celebra întrebare... „ce-ar fi dacă?”. Ce-ar fi dacă aș scrie, timp de un an, câte un text în fiecare săptămână, într-o anume zi? Lucrurile s-au legat și mai bine, când am descoperit posibilitatea unei sincronicități: aș putea începe exercițiul ăsta fix în ziua în care voi împlini 43 de ani.

Imediat mi-am scos carnețelul și am notat această promisiune către mine însămi, pe care azi o fac și publică 🙂 Așadar, pe 6 mai voi publica primul text aici, pe blog, și voi continua săptămânal, până pe 6 mai 2023. Nu știu despre ce voi scrie, la început o să-mi dau singură teme, lucruri care mă interesează, care mă intrigă/supără/încântă, (foarte) mici bucăți de proză, însoțite de câte-o ilustrație. Chiar dacă nu va citi nimeni, pentru mine va fi un exercițiu de voință să duc chestia asta la bun sfârșit, timp de un an. Dar desigur, nu mă voi supăra nici dacă textele mele vor fi citite 🙂

#43 

  • Începuturi, 6 mai 2022

Îmi plac începuturile, mi se par cea mai frumoasă parte din orice proiect, din orice drum, fie el unul profesional sau sentimental. Incertitudinea și îndoielile, emoțiile și descoperirile, greutățile și încântările care se amestecă într-un ritm cu care ți se pare că nu vei putea ține pasul vreodată. Posibilitățile și căutările, regulile care așteaptă să fie descoperite și definite, teritoriul vast care ți se deschide înainte și care așteaptă să fie cucerit, pas cu pas. Foaia albă, neîncepută, care-ți provoacă deopotrivă angoase și frisoane. 

Începuturile îți rămân gravate pentru totdeauna în memorie, la fel ca sfârșiturile, care te lasă cu rănile deschise ale pierderii, ori, în cazurile fericite, cu nostalgia unui lucru rotund, perfect finisat, care nu mai suportă transformări sau evoluții. Începutul e întotdeauna o promisiune. 

Așa că pornesc acest mic proiect personal cu destulă emoție a începutului și cu multe întrebări și dileme: oare o să am despre ce scrie în fiecare săptămână, oare nu cumva sunt penibilă, oare contează la ceva încă un text despre nimic aruncat în univers? Dacă scriu prostii, dacă n-o să citească nimeni, dacă până și mie o să mi se pară asta o idee tâmpită?


Una dintre cele mai frumoase cărți pe care le știu este, tocmai din acest motiv, romanul lui Italo Calvino, „Dacă într-o noapte de iarnă un călător”. Un roman al începuturilor de roman, al incipiturilor, al poveștilor care nu apucă niciodată nici să se dezvolte, nici să se sfârșească. Rămân suspendate în magia începutului, în stadiul de promisiune, de posibilitate. Mă gândeam uneori că ar fi frumos să putem face asta și în viața reală, să putem trăi doar începutul poveștilor de dragoste. Primele șase luni, să zicem, despre care psihologii s-au pus de acord că de fapt nici nu contează în marele mers al „relației”, sunt doar chestii chimice, impulsuri electrice, hormonii „îndrăgostirii”, care o iau razna în creier având cumva un efect similar cu cel al drogurilor euforice. Să ai într-o viață măcar zece incipituri frumoase, ca-n romanul lui Calvino, zece povești care doar încep, dar nu apucă să se consume, fără mijlocul plin de zbucium și fără dezamăgirile finale. O eternă reîntoarcere la începuturi, adică la promisiunea unei călătorii frumoase, fără rătăcirea destinației, fără furtunile de parcurs care îți dau busola peste cap, te aruncă de pe traseu sau te fac zob. 

Când am început să scriu, era totul greu și ușor în același timp. Era ușor pentru că azvârleam torente de cuvinte pe pagină, cu un fel de grabă, de foame, de nerăbdare de a le revărsa. Și greu pentru că habar n-aveam cum să le ordonez. Mă trezeam singură într-o junglă încâlcită, pe care eu mi-o construisem și din care nu mai știam cum să ies la liman. Acum mă surprind că încerc să mimez magia începutului, dar nu mai e același lucru. Nu mai există nicio magie, pentru că incipitul a rămas în urmă, acum e doar un fel de trudă a unui mijloc către nu-știu-exact-ce-finalitate. Începutul nu poate fi mimat, nici reînviat, nici reconstruit vreodată. Nici în scris, nici în viață. Malul de la care ai plecat se îndepărtează din ce în ce mai mult și nici măcar nu mai e la fel, ca-n Tinerețe fără bătrânețe, te întorci în orașul în care a început totul și constați că au trecut sute de ani, deși erai convins că au fost doar câteva zile, iar casa copilăriei a dispărut și o lume nouă, de nerecunoscut, a crescut pe ruinele cele vechi. Așa că nu ai de ales decât să mergi mereu mai departe, către un alt început. 

(Iată că am scris un text despre, practic, nimic. Al doilea va fi, sper, mai funny și poate despre „ceva”. Cât despre restul de 50 de texte nu pot să promit nimic. Sunt totuși, abia la început!)

facebook_icon_40
twitter_icon_40
instagram_icon_40

adina.rosetti@gmail.com
© 2022 - Adina Rosetti