Am vrut să scriu al doilea text despre alte lucruri, despre copii, despre social media, despre regăsiri, despre frivolități. Dar s-a nimerit să fie 13 mai, ziua în care se împlinesc trei ani de când s-a stins cea mai bună și luminoasă persoană din viața mea. Am avut norocul să o am în viața mea încă de la începutul începutului, de când mă purta înăuntru sub formă de ghem de celule în care pulsa un suflet.
Am avut norocul să fiu primul copil și să primesc toată dragostea ei numai pentru mine în primii ani de viață. M-am învelit întotdeauna în dragostea asta ca într-o pătură moale și pufoasă, a cărei atingere mă făcea să mă simt în siguranță orice s-ar fi întâmplat. O senzație pe care nu-mi imaginam că o s-o pierd vreodată.
Pierderea e ceva cu care nu te obișnuiești niciodată, e acolo cu tine mereu, chiar dacă durerea se estompează, chiar dacă înveți să supraviețuiești în lipsă. Porți golul cu tine peste tot și golul ăsta, paradoxal, devine palpabil, capătă contururi clare. Nu înțelegeam ce înseamnă „prezența absenței”, dar acum a devenit o parte din viața mea – din viața noastră, a celor care am rămas în urma ei, niște personaje destul de stângace pe scena unei familii din care a plecat personajul principal. Ca niște supraviețuitori ai unui cataclism, ne învârtim prin decorul care a rămas în urma ei și încercăm să continuăm un spectacol pentru care nu știm prea bine replicile și gesturile. Mimăm mese în familie, mici vacanțe, adunăm laolaltă conversații, umplem golul care nu poate fi umplut.
Când mama s-a dus, am înțeles că e o iluzie cumplită să crezi că ceva „nu ți se poate întâmpla ție”. Ți se poate întâmpla orice, oricând. Cea mai groaznică absurditate e undeva acolo și te pândește. Sfârșiturile nu se împart în funcție de ceva, ci doar vin și te găsesc întotdeauna complet nepregătit. Așa cum te găsește și venirea unui copil, indiferent cât de mult te-ai „pregăti” înainte. Aș fi vrut să fiu religioasă, să pot găsi un sens în toată povestea asta, sau măcar să mă amăgesc frumos și înălțător. Dar am preferat să nici măcar nu mă apropii de o asemenea abordare, pentru că m-aș îndreptat către divinitatea aia ca un copil furios că i s-a răpit sursa de dragoste și lumină.
Când mamele se duc, rămânem în urmă ca niște copii pierduți pentru totdeauna, indiferent de vârstă sau de alte straturi de poleială matură pe care ni le creștem. Continuăm să ne comportăm ca niște adulți care-și duc viețile mai departe, pleacă în vacanțe, merg la Ikea, gătesc mese, merg la serviciu și cresc copii, dar undeva înăuntru vom avea întotdeauna un copil care-și strigă mama și nu-i mai răspund decât amintirile.
Dintre amintirile astea, cumva cele mai luminoase mi se par acum cele pe care nu le-am trăit direct. Mama de dinainte să fi fost mama mea. O tânără femeie frumoasă și îndrăgostită, care avea toată viața înainte. O privire pe care nu i-o știu. Altă coafură, eleganța acelor ani, amănuntele care i-au aparținut doar ei. Gândul că mama a fost o altă ființă cu o viață proprie, nu doar sursa mea continuă de afecțiune și siguranță. Mă uit la fotografiile ei din tinerețe și mi se pare că acolo o iubesc cel mai mult, pe când era doar ea, fără mine, așa cum și eu sunt acum fără ea. Absența mea din viața ei și absența ei din viața mea, suprapuse, dau o prezență copleșitoare.
