Pentru că tot ne trezim în mod natural în crucea nopții, eu și C. am hotărât să facem în (sau înainte de) zorii zilei câte-o tură de lac; s-au strâns deja câteva luni bune de când ne ținem de acest obicei, care mi-a revelat o față a orașului pe care nu avusesem timp s-o observ. Liniștea, răcoarea, răsăriturile de fiecare dată altfel, păsările de pe lac sau de pe cer, culorile care se schimbă de la lună la lună, ceața care-și modifică consistența. Alergătorii singuratici cu care te întâlnești uneori în mod repetat pe parcursul aceleiași ture – ei aleargă în timp ce tu doar mergi liniștit, deși în pas alert. 

Îi recunoști imediat pe joggerii începători după expresiile ușor chinuite, preocupate de propriile mișcări, după echipamentul mai greoi, spre deosebire de așii alergatului matinal care pur și simplu zboară pe lângă tine. Tălpile lor încălțate cu pantofi speciali de alergare par desprinse de asfaltul denivelat al aleilor parcurilor, răsuflarea le e ritmică, despică aerul fără vreun mare efort în toată această mișcare care nu duce nicăieri precis. Îi privesc deopotrivă cu invidie și mirare – invidie pentru că știu că după nici cincizeci de metri de asemenea alergare aș cădea cu răsuflarea tăiată, mirare pentru că nu reușesc să le pătrund motivele și motivațiile. Înțeleg că importantă în acest caz nu e destinația, ci alergarea în sine, antrenamentul zilnic, chestia aceea care de cele mai multe ori mi se pare extrem de obositoare și suprafolosită – “depășirea limitelor”. În timp ce merg la pas, uitându-mă agale la rățuștele care fac bâldâbâc în apă, la culorile frunzelor și reflexiile clădirilor în oglinda lacului, tot încerc să dau de cap acestui resort interior care-i face pe alții să alerge din răsputeri. Poate vor doar să slăbească, poate simt nevoia să facă mișcare după ore nesfârșite petrecute în fața computerului, poate au ceva de demonstrat lumii sau doar lor înșile, poate se țin în sfârșit de rezoluția de Anul Nou, poate se antrenează pentru un obiectiv măreț și îndepărtat, vreun Iron Man, o cursă la Cercul Polar, un ocol în jurul pământului în mai puțin de cele clasice 80 de zile. Poate oamenii ăștia vor ajunge departe și știu că pentru asta e necesar să începi cu puțin – câteva ture inconfortabile de lac. Sau poate unii nu vor ajunge nicăieri, vor abandona alergarea după câteva dimineți, preferând (mai ales în anotimpul rece) căldura unui pat și mirosul cafelei.

Pentru mine, mersul matinal în același loc – se întâmplă să fie parcul Herăstrău pentru că e forma de “natură” cea mai apropiată de casă – a însemnat în primul rând un exercițiu regulat de observație. Mi se pare în continuare fascinant să observi micile modificări ale spațiului, pe parcursul unui an. Cât de diferit arată totul în funcție de câteva minute sau grade Celsius în plus sau în minus, cum apar și dispar forme și culori, cum aerul are uneori cu totul altă consistență – și încă nu am prins o iarnă adevărată, cu zăpadă! Pentru cineva cu o viață aproape exclusiv urbană, e o formă de reamintire a unor fenomene naturale pe care traiul printre clădiri, blocuri și mașini le umbrește, le uniformizează. E o formă de reconectare, e drept, superficială, dar e as good as it gets! Am ajuns să aștept cu nerăbdare aceste ture matinale transformate într-un ritual în sine care-mi aduce un strop de energie și claritate. Poate că după asta alergăm cu toții, în jurul unui lac sau aiurea, în pantofi sport superperformanți sau pe tocuri, după o formă pierdută de ritual care să ne ordoneze puțin viețile și să ne conecteze, măcar iluzoriu sau temporar, la altceva.

Foto sus: Cornel Brad