Sunt zile, ba chiar săptămâni sau poate chiar luni întregi din viață, despre care nu-mi amintesc nimic. Perioade șterse din memorie, topite cumva într-o pastă uniformă care poate fi identificată sub eticheta de “martie 2018” sau “octombrie 1999”. Ce s-a întâmplat atunci, cum au curs zilele, ce am simțit diminețile când m-am trezit, cu ce mă îmbrăcam, ce-am mâncat la micul-dejun sau cină, cum mi-am petrecut serile, eram fericită sau tristă, senină sau deprimată, nimic din toate astea nu a rămas gravat în vreun fel în memorie, și asta mă sperie cumva, e ca și cum bucăți întregi din viața mea ar fi dispărut, înghițite de-un hău. În schimb, știu foarte clar o anume seară de vară din copilărie: am ieșit în curtea bunicilor de la Brăila și mirosea amețitor a regina-nopții în floare și-a asfalt încins, proaspăt stropit cu furtunul. Îmi amintesc exact cum eram îmbrăcată în acea dimineața de august în care mi-am cunoscut iubirea. Delimitez precis date și ore la care s-au întâmplat lucruri care m-au zguduit – știu, psihologii mi-ar explica foarte simplu că e vorba de memoria afectivă, de felul în care ni se fixează în minte momente importante din punct de vedere emoțional și despre cum amintirile au nevoie de “triggere”, de cârlige, de madlene care să le declanșeze și să le readucă pe ecranul conștienței. Dar asta înseamnă că anumite perioade din viață, în lipsa unor astfel de cârlige emoționale, sunt condamnate pentru totdeauna la uitare. Good-bye, octombrie 1999, you won't be missed, nu mai folosești acum la nimic și nu-mi voi mai aduce probabil niciodată aminte de tine! 

Din punctul ăsta de vedere, acele Memories pe care ți le dezgroapă zilnic Facebook devin chiar o “piedică în calea uitării”. Sunt zile în care algoritmul îmi amintește ce făceam (mai bine zis ce postam, dar iată cum aceste cuvinte devin aproape sinonime…) acum 2 ani, 3 ani, 5 și chiar 11 ani! Pot așadar să conserv amintiri precise, cu dată exactă, iar forța vizuală a imaginilor mă poartă direct în trecutul pe care altfel l-aș fi uitat. De ce-o fi asta atât de important, mă întreb uneori, speriată că nu cumva să încep să “trăiesc în trecut”. Dar amintirile sunt chiar bucăți din noi și identitatea noastră, îmi răspund imediat, fără ele am fi goi și pierduți, așa că apăs butonul și mai fixez repede, măcar în memoria telefonului, câteva posibile amintiri pe care acum tehnologia le îmbogățește cu informații prețioase, afișând data și locul exact al fotografierii. Telefonul meu chiar produce, de bunăvoie și nesilit de nimeni, mici filmulețe tip-colaj, pe categorii, pe care mi le servește nesolicitat întru păstrarea amintirilor – am în acest moment albume cu marea (At the beach, At the coast), cu căței (Pet Friends), cu prieteni, cu altă mare (Beach Day) și-un weekend la țară. 

O mare parte din memoria noastră a fost preluată, prin transfer direct, de telefoane. De rețele sociale (mă uit din când în când pe propria pagină de Instagram ca și cum mi-aș răsfoi jurnalul de altă dat’), de cloud-uri, de calendare digitale – iar cea pe termen scurt, de notificările care-ți amintesc permanent ce mai trebuie să faci. O unealtă gândită să-ți ușureze treaba (și, desigur, s-o eficientizeze, eficientizarea fiind acest nou scop pentru care ne învârtim pe aici, pe Terra), dar despre care studiile spun că ne ucide, încet, memoria pe termen scurt, provocând un soi de “amnezie digitală”. Obișnuită să nu mai fie exersată zilnic, sprijinită în atâtea cârje artificiale, memoria se lenevește, ajungând probabil să funcționeze la minimum. Scriu acum pe grabă, în dimineața asta, pentru că am uitat să-mi pun notificare în calendar că am de scris și de postat acest articol. Asta-mi amintește de o povestire savuroasă a lui Mircea Santimbreanu – “Carnetul Carnetului”, în care un elev își face un carnețel ca să-și noteze ce are de făcut, iar apoi, ca să nu uite, își face un alt carnet în care să-și noteze unde pune primul carnet, și tot așa, într-o buclă nesfârșită. 

Mă gândesc să-mi pun și eu o notificare care să-mi aducă aminte că am de pus notificări în calendar pentru lucrurile importante. 

(foto Cornel Brad)