Toate familiile fericite sunt la fel, asta știm de la Tolstoi, doar cele nefericite sunt fiecare nefericită în felul ei, asta știm bine din proprie experiență. Sunt atâtea feluri de nefericire, atâtea nuanțe în care se declină, atât de multe posibilități de a fi nefericit de unul singur, în cuplu sau în familie, încât nefericirea devine nesfârșită materie primă pentru literatură. 

Așadar, cum ai putea să scrii despre... fericire? Și de ce să o faci, e oare ceva de zis în absența tensiunii, a neîmplinirii, a durerii și frustrărilor, a regretelor? Folosește cuiva să descrii stări paradisiace, să pui în cuvinte liniștea binefăcătoare, să cauți nuanțe în armonie? Se pare că nu, eu însămi nu-mi amintesc să fi citit vreun roman pe tema asta... 

Dacă nu e conflict, nu e poveste, spune mantra povestitorilor, pe care o știu până și copiii, nu doar cei care fac cursuri de creative writing. Nu ai putea decât să scrii despre drumul până acolo, până la găsirea fericirii, deși poveștile-astea cu happy-end nici măcar nu sunt credibile, sună a convenționalism de Hollywood, a basme demodate cu eroi schematici. Sau fericirea care se poate spulbera într-o secundă, ăsta da subiect: dezastrul care vine după ce crezi că ai atins limanul și face țăndări totul, pierderea inevitabilă, efemeritatea implacabilă, abia aici începe cu adevărat povestea, fericirea n-a fost decât o biată aparență numai bună de detonat pentru a declanșa conflictul. 

Fericirea merge și de-o distopie, dacă devine obligatorie. Dacă un Minister al Fericirii ne va institui vreodată, prin lege, obligația asta, atunci vom protesta cu toții pentru dreptul nostru la nefericire, vom milita pentru posibilitatea neîmplinirii personale, cu multiple variațiuni pe aceeași temă dată. Cei mai vocali vor ieși în stradă, se vor aduna într-o piață publică, agitând pancarte cu sloganuri, „Alege să NU fi fericit!”, până când vor fi alungați de forțele de ordine publică, niște cetățeni perfect fericiți. Ceilalți se vor întâlni în secret, vor organiza întâlniri clandestine de suferit în grup, la adăpost de ochii vigilenți ai Ministerului Fericirii. Vor circula texte subversive și se vor inventa glume care vor provoca nu râsul, ci plânsul, această formă supremă de disidență. În final, o Revoluție va dărâma pentru totdeauna dictatura fericirii și oamenii se vor întoarce, cu sentimentul datoriei împlinite, la nefericirea cea de toate zilele. 

E greu până și să vorbești despre fericirea personală. Vocabularul e cumva sărac, iar publicul te va privi circumspect, ăsta sigur ascunde ceva sub poleiala aia, n-are cum să fie pur și simplu un om fericit. Bucură-te cât ține, ți se spune, când te declari fericit, pentru că știm cu toții, nu-i așa, că fericirea nu ține prea mult. Mai rău decât atât, un drăcușor interior îți șoptește și ție, prea-fericitul, să nu te bucuri prea mult, să nu-ți declari fericirea prea intensă, pentru că fix conștientizarea ei o s-o facă, în mod pervers, să dispară. Ca și cum karma ar fi undeva, mereu la pândă, așteptându-te după colț să fii fericit, pentru a strica totul fix când ți-e lumea mai dragă. Cumva, ne-am obișnuit să credem că fericirea se plătește prea scump mereu, nu ți se dă pur și simplu, nu e pentru noi aici, pe lumea asta făcută numai din durere și întristare și suspin. E o Fata Morgana după care alergi mereu doar ca să descoperi că e o iluzie din ce în ce mai îndepărtată. 

Doar că uneori vine, așa, pe nepusă-masă, și n-ai decât să o primești și să nu încerci să vorbești sau să scrii despre ea. Nu ca să n-o „sperii”, nu pentru că vei fi privit ciudat, ci pur și simplu ca să ai timp s-o trăiești. 

(Foto: Cornel Brad)