De curând am primit un telefon de la o tânără (... ca să nu spun copilă), cu rugămintea de a juriza un concurs de proză pentru elevi de liceu. Telefonul a fost urmat de un email cu detalii și multe amabilități. La prima auzire & citire, m-au impresionat felul corect în care era scris emailul, formulele de politețe, abordarea profesionistă și plină de entuziasm. Poate cam prea plină, mi-am spus după câteva momente de reflecție, ca o cinică trecută de 40 ce sunt. Așa că am întrebat-o direct despre vârstă și am aflat că interlocutoarea mea avea puțin peste 16 și de-abia își făcea ucenicia în acest proiect. Mi-a explicat că, de fapt, era într-un fel de probă până să înceapă „adevăratul voluntariat”. Trebuia, așadar, să performeze, să dovedească, să acumuleze puncte. Am acceptat să jurizez concursul, cum aș fi putut să o refuz?, și-am închis, cu senzația că e ceva extrem de familiar în tonul vocii ei. După ceva vreme, mi-am dat seama: suna exact ca oamenii din agenții de PR care, pe când lucram în presă, mă sunau să mă invite cu entuziasm șarjat la diverse evenimente, și insistau până când obțineau răspunsul pozitiv.
Am cunoscut și văzut, în ultima vreme, destul de mulți adolescenți cu un CV mai impresionant decât adunaserăm noi la douăzeci și ceva de ani. Cu zeci de activități și voluntariate, cu obiective și rezultate, cu planuri bine stabilite pe termen mediu și lung, fiecare pas fiind o nouă cărămidă în construcția viitoare realizării de sine. Îi privesc cu admirație, dar și cu o oarecare frică. Cu admirație gândindu-mă câte posibilități li se deschid acum în față și cu câtă hotărâre pornesc pe acest drum către succes (un succes definit în sens social acceptat). Cu frică gândindu-mă că adolescența este totuși singura perioadă din viața în care ți se „permite” să fii rebel. Să nu știi ce vrei, să cauți, să te frămânți, să experimentezi, să greșești. Să fii deprimat, să fii furios, să fii melancolic, să-ți pui întrebări. Multe întrebări, despre tine, despre viață, despre un sens sau lipsa lui, despre oameni și despre Dumnezeu și despre ce culoare de păr să mai inventezi luna viitoare. E singura perioadă în care poți să faci alegeri vestimentare excentrice, scandaloase (pentru ceilalți) sau pur și simplu penibile. În care poți să te machiezi aiurea, să vorbești impertinent, poți să fii îndrăgostit așa cum nu o să mai fii vreodată, poți să fii respins și să suferi de parcă ar veni sfârșitul lumii, poți să chiulești și să nu iei numai note care să-i mulțumească pe ceilalți.
Mai târziu, nu o să mai poți face nimic din toate astea. Vei avea jobul mult visat, vei fi adultul de succes, vei avea viața pentru care ai muncit & învățat și toate responsabilitățile care decurg din ea. Vei fi, fără să-ți dai seama, înregimentat în sistemul împotriva căruia te revoltai în adolescență. Dar dacă noul trend al adolescenței este să nici măcar nu te mai revolți? Să îmbrățișezi de la început sistemul, să joci după regulile lui încă de pe băncile gimnaziului, să urmărești și să mergi, pas cu pas, pe calea bătută și bine stabilită?
Am fost o adolescentă haotică. Mă îmbrăcam aiurea, încercând să camuflez o fată timidă și fără încredere în ea sub o aparență de vampă. Afișam o aroganță sub care se ascundea un munte de anxietate socială (nu știam pe atunci termenul ăsta). Am luat decizii proaste și am fost la un pas de diverse pericole care, în mod miraculos, m-au ocolit totuși. Nu știam ce vreau și nu-mi găseam locul cu adevărat. Am avut un drum lung, sinuos, complicat, cu multe zbateri. Poate putea fi mai ușor, dacă în adolescență aș fi avut hotărârea și posibilitățile adolescenților „din ziua de azi”. Dar poate m-ar fi dus în cu totul altă parte, cu totul altă direcție, către un alt sine decât cel de azi. Modificarea unui singur element din scenariu duce la rescrierea sa completă. Iar finalul e întotdeauna deschis și imprevizibil.
Habar n-am cum e mai bine, îmi pun doar niște întrebări. Poate că, pe undeva, încă nu m-am desprins cu totul de adolescență...
Ilustrație de Keira/Maxiesie 🙂
Un mic soundtrack:
Teenagers by My Chemical Romance
