Se întâmpla în vara lui ’93. Imaginați-vă un autocar plin cu copii români, unii foarte mici, de-abia intrați la gimnaziu, însoțiți doar de  profa de engleză, străbătând Europa către un tărâm complet necunoscut: Marea Britanie. Acolo urma să petrecem câteva zile la un internat din Londra și apoi să fim cazați la familiile unor copii dintr-un orășel sudic, cu care purtasem în ultimele luni o corespondență într-o engleză destul de chinuită. Pe drum însă, am avut parte de un miracol neașteptat…

Midnight in Paris

După câteva nopți dormite ca vai de noi prin autocar, foame păcălită cu șnițele și sandviciuri făcute de mame și bunici, ne trezim în Franța, în drum spre Calais, de unde urma să luăm ferryboatul către Dover. Cuprinsă de o inspirație divină, dar și-un bovarism incontrolabil, profa de engleză se uită pe hartă și decide brusc să facem un ocol prin Paris, deși nu era în traseul inițial. Cum pe vremea aia șoferii mergeau cum le trăznea, omul întoarce volanul fără multe comentarii și-o taie în jos, către Orașul Luminilor. După câteva ore, ne revărsăm deodată buluc, vreo treizeci de copii români, obosiți și-nfometati, fără un ban în buzunar (aveam lire, date de părinți, dar nu ne foloseau la nimic) drept în mijlocul Place de la Concorde. Era o lumină splendidă și-o senzație de irealitate atât de puternică, încât mult timp după aceea m-am întrebat dacă a fost adevărat sau am participat la o halucinație colectivă. 

Profa ne-a tras după ea într-un ritm dement, într-o încercare disperată de-a înghiți cât mai mult Paris într-o unică după-amiază, care s-a transformat în seară, și-apoi în noapte. Uitând complet de oboseală și foamea sfredelitoare, am hălăduit, nu în această ordine, pe lângă Arcul de Triumf, pe malurile Senei, am intrat în Notre Dame, ne-am alergat pe esplanada de la Tour Eiffel, am dat o tură pe Rue Rivoli și-am văzut piramida de sticlă a muzeului Louvre, am cotit-o pe grands boulevards și am sfârșit în strălucirea nocturnă a Champs-Élysées , unde am rămas cu gura căscată minute în șir în fața unor pantofi roșii de lac din vitrina unei mari case de modă. Amețisem și se învârtea totul cu mine.

Pe vremea aia citeam multă literatură franceză clasică, eram îmbibată de Balzac, Zola, Hugo, Maupassant (și mai devreme, desigur, Dumas), poate și Flaubert, încă nu Proust, mi se părea că aterizasem direct acolo, în lumea aia strălucitoare din cărți, cu baluri, intrigi, pasiuni și suferințe devastatoare. Fără să știu, trăiam micul meu moment #midnightinParis, care s-a sfârșit odată cu urcarea înapoi în autocarul care se odihnise într-o parcare, pe la 3 dimineața. Am ronțăit, cred, ultimii biscuiți din pachet și-am adormit fericită, cu gândul la vitrinele cu pantofi roșii. Să fi fost Dior, să fi fost Vuitton? 
Știam deja că mă îndrăgostisem fără scăpare, și acum, că mă uit la pozele astea, pe lângă duioșia față de hainele nouăzeciste îngrozitoare, mi se face un dor nebun de Paris… 

Out and about in London

Ne-am trezit dimineața în autocarul oprit la Callais, înțepeniți și la fel de înfometați, și ne-am îmbarcat către bătrâna Anglie. Prima oprire a fost la Londra, unde am fost cazați într-o clădire despre care tind să cred că era internatul unei școli. Ne-am revărsat ultimele cutii de conserve din bagaje și ne-am repezit să facem duș. Apoi am ieșit din camere, fără să luăm cartelele de acces care ne fuseseră date și despre care oricum nu știam cum funcționează. La întoarcere am provocat un haos general J

Din cele câteva zile (culmea, toate însorite!) la Londra nu-mi amintesc mare lucru în afară peregrinărilor nesfârșite pe la obiectivele turistice obligatorii gen Big Ben, Tower of London și Saint Paul Cathedral. Pe noi însă cel mai mult ne interesau magazinele. Trebuia musai să cumpărăm tot ce nu se găsea în România în acei tulburi ani (reamintesc că era vara lui ’93) și tot ce visasem în copilăria noastră optzecistă plină de lipsuri. În lumina visului nostru de shopping, preferam cu dragă inimă să renunțăm la mâncare ca să ne putem cumpăra reviste pentru adolescenți, postere cu formațiile preferate, body-uri (această piesă must-have la care tânjeam), teniși cu broderie, accesorii de păr, pixuri de tot felul – mă rog, sunt sigură că băieții aveau și ei prioritățile lor, total diferite. Eu și prietena mea Oana am rămas atât de mult într-un department store din centrul orașului, probând haine și încercând să ne decidem dacă merită să dăm zece lire pe un poster cu Axl Rose, respectiv Michael Jackson, încât ne-am pierdut de grup, iar la ieșirea din magazin am constatat că eram complet singure în mijlocul Londrei. Nu ne-am pierdut cu firea, ci ne-am îndreptat către stația de metrou, pe care l-am luat în toate sensurile până când ni s-a părut că recunoștem numele stației unde trebuia să coborâm. Nu cred că profa s-a prins că lipseam, având în vedere haosul general. Cel mai mult, dintre toate muzeele la care am fost duși, mi-a plăcut la Madame Tussaud, unde ne-am făcut zeci de poze cu celebritățile din ceară. Din păcate, pozele nu sunt de găsit…

În fiecare dimineață coboram la mic-dejun în sala de mese aflată la demisol, unde ne așteptau carafe cu lapte și boluri cu cereale, doar că noi nu mai văzusem așa ceva și nu știam că se mănâncă împreună. Mai întâi beam laptele și ronțăiam cornflakes, pe care uneori îi amestecam cu o marmeladă fără gust –  cel de-a treilea produs care putea fi găsit în sala de mese. Cred că de-abia înainte de plecare ne-a luminat cineva că laptele se toarnă peste ceareale (deși mai nou, o altă școală de gândire e de părere că întâi se pun cerealele și apoi se toarnă laptele).

Cum ne prăpădiserăm (aproape) toți banii pe cumpărături și nu primeam nimic de mâncare în afară de acest mic-dejun bizar, eu și prietena mea începuserăm să vedem dublu de foame. Salvarea noastră a venit de la niște admiratori din clasele mai mici, care se cinsteau în fiecare seară la un Mc Donalds din apropiere și ne tot băteau apropouri să venim cu ei. Cum era unica noastră șansă la o cină caldă, în cele din urmă am acceptat invitația și uita-așa am mâncat noi prima oară un meniu Big Mac, experiență pe care am considerat-o un lux, echivalentul unui restaurant cu multe stele, și am relatat-o cu lux de amănunte la întoarcerea acasă. La fel au relatat și băieții din clasele mai mici că au “obținut” niște prietene care tocmai intraseră la liceu. 

La finalul zilelor londoneze, ne-am strâns în bagaje hainele murdare, laolaltă cu noile obiecte proaspăt cumpărate, am aruncat resturile de conserve românești și ne-am suit din nou în autocar, către adevărata destinație a călătoriei noastre: orășelul de pe coasta Mării Mânecii, unde ne așteptau copiii englezi cu care corespondaserăm, ready to welcome us in their homes!

Teignmouth. The Hunger Games.

Aici lucrurile se complică, pentru că apar mai multe elemente care tulbură iremediabil fragilul echilibru al unui grup de copii români aflați la prima ieșire din țară în Occident. Până atunci fuseserăm un grup compact, fără legături cu exteriorul; ne deplasam împreună, mâncam împreună, dormeam împreună. Din momentul în care autocarul a oprit în micul orășel Teignmouth, pe coasta Mării Mânecii, lucrurile s-au schimbat dramatic; au apărut pasiuni neașteptate, ciocniri sociale, intrigi, probleme financiare.

După calculele mele, eram deja plecați de 8-9 zile, timp în care mă îndoiesc că vreunul dintre noi sunase acasă. Bani nu mai aveam demult, nici mâncare. Eu îmi cheltuisem ultimele lire la Londra, pe postere cu Guns n’ Roses și Metallica. Aveam toate hainele murdare și teama ne încolțise tuturor în suflet. Știam că urma să fim repartizați unor familii de englezi care ne vor lua la ei acasă și speram să fie familiile copiilor cu care corespondaserăm până atunci (eu schimbasem scrisori cu o fată pe nume Susan sau Sue). Numai că nu s-a întâmplat deloc așa… 

Ne-am revărsat din autocar în față școlii locale și am așteptat. Mi-e destul de neclar acum ce s-a întâmplat de fapt, dar tind să cred că unele familii pur și simplu nu se aflau în localitate sau dăduseră bir cu fugiții de la această frumoasă îndatorire civică. Nici vorbă de familia lui Sue/Susan și oricum, nu erau acolo atâtea familii câți copii români eram noi! Așa că s-a hotărât ca o parte să fie cazați la internatul școlii. Celalaltă jumătate urma să fie împărțită în grupulețe de câte 2-3, pentru ca fiecare dintre familiile british să se milostiveasca de câte un grupuleț și să-l ia în grijă. Eu și Oana ne-am luat strâns de mână, hotărâte să nu ne lăsăm despărțite, orice ar fi. 

Am simțit că n-avea să ne fie deloc ușor când domnul care urma să ne fie gazdă ne-a făcut semn să mergem cu el. Avea părul alb zburlit, un nas roșu ca de pitic de grădină și, cred, purta o haină de tweed, peticită la coate. Părea coborât dintr-o poveste de Dickens în care, se știe, astfel de personaje de regulă se amuză chinuind copiii. Dacă ne-a chinuit, domnul englez al cărui nume nu l-am ținut minte, probabil a făcut-o fără voia lui: era în cea mai mare parte a timpului fie beat, fie absent. Așa se explică de ce era divorțat, însă rămâne pentru mine un mister faptul că se alesese cu cele două fiice. Ele “țineau” casa, una fiind cu un an sau doi mai mare ca noi, cealaltă ceva mai mică. Din acest motiv la ei nu se gătea, nu existau mâncare și nici ore de masă. Fiecare mânca ce apuca. Din ce citisem prin cărți, știam că englezii sunt protocolari până la scortoșenie, așadar îmi imaginasem că vom fi chemate la five o’clock tea și apoi la supper într-un mod foarte formal. 

De cazat, ne-au cazat într-o cameră de oaspeți. Ne-au pus multe întrebări despre cum e în România, o țară de care auziseră destul de vag, și s-au interesat dacă și noi mâncăm ca ei, cu furculița și cuțitul. Am spus că da, of course, și eram gata să și exemplificăm manierele noastre impecabile la masă, numai că nu a fost cazul. Din când în când, mai primeam de la fete o conservă de porumb, o prăjitură sau ceva de genul ăsta. Ne-am prins foarte repede că trebuie să luptăm pentru supraviețuire, și astfel am început să-i parazităm pe colegii noștri cazați la internat, cărora li se servea masa la ore fixe.  Nu era cine știe ce, dar măcar ne mai puteam potoli foamea. Băieții erau în culmea fericirii că aveau acolo o sală de entertainment, dotată cu masă de biliard și tonomat muzical; cu ocazia asta am devenit destul de bună la biliard, chestie care mi-a folosit pe urmă, la liceu.  

În săptămâna în care am stat în Teignmouth nu am avut aproape niciun program. Lesne de înțeles că gazda noastră nu s-a obosit să se ocupe în vreun fel de noi, iar profa se evaporase în mod misterios. Așa că nu ne rămânea de făcut decât să hălăduim de capul nostru prin acest orășel care – din ce observ acum pe internet – era chiar fermecător, deși atunci nu ne-a produs vreo impresie deosebită. Avea o faleză înaltă, cu stânci deasupra mării. Țin minte că într-una din plimbările noastre un băiat s-a prefăcut că mă aruncă și m-a prins în ultimul moment.

Câțiva copii avuseseră norocul fenomenal de a fi preluați de o familie înstărită, posesoare de vilă cu piscină, parc și herghelie de cai. Se bălăceau toată ziua în piscină, se îndopau cu mâncare, călăreau și aveau tot felul de activități de bogătani posh, în timp ce noi, proletarii care se băteau pe mâncare la cantina școlii, îi invidiam de moarte și nu mai vorbeam cu ei, considerând că își luaseră “figuri în cap”. 

Problema era că toți băieții noștri își cam luaseră figuri…  Dintr-un motiv sau altul, copiii englezi care populau orășelul în luna iulie erau în proporție de 90% fete. Băieți existau doar trei la număr (nu exagerez) și nu erau cele mai reușite exemplare, ba dimpotrivă. Prin comparație our Romanian boys, chiar și cei de-abia intrați la gimnaziu, deveniseră întruchiparea sex-appeal-ului. Englezoaicele au descins de îndată la internat și i-au vânat cu mare ușurință. N-au trecut nici două zile și, unul câte unul, ai noștri au picat în mrejele lor. Fiecare umbla cu două-trei British girls, care, spre deosebire de noi, erau mult mai dezinvolte și inițiate în tainele amorului, lucru de care ai noștri au profitat din plin! Cred că și puștii de-a cincea s-au pupat în săptămâna aia cum nici nu îndrăzniseră să viseze…

În ultimele zile, gazda noastră a hotărât să mai ia în custodie încă două fete, probabil pe principiul unde nu mănâncă două, nu vor mânca nici patru. Cum celelalte erau mai mici decât noi, s-a hotărât să le cedăm patul, iar Oana și cu mine să dormim pe jos, pe o saltea improvizată. Mr. what-was-his-name ne-a chemat și ne-a dăruit o liră, ca premiu de consolare. Nu, nu fiecăreia, ci o singură monedă de un pound. Ne-am tot gândit & socotit ce să facem cu ea și până la urmă ne-am luat două sucuri carbogazoase și asta a fost!

În penultima seară, am fost invitate la o recepție la primărie. Mi-am pus singura bluză curată care-mi mai rămăsese în bagaj și am reușit de bine, de rău, să mă spăl și pe cap, după multă vreme. Sperasem că ni se va servi cina măcar de data asta, dar nu am găsit pe mese decât niște boluri cu chipsuri și alune, pe care le-am devorat că niște nemâncați ce eram. Mi-am dat seama că părem îngrozitor de necivilizați și vom strica imaginea țării peste hotare, așa că am încercat să mai dregem busuiocul național arătându-le ce bine vorbim noi engleză. La final, ne-am pozat cu oficialitățile pentru ziarul local, care a doua zi a publicat un preafrumos articol despre vizita copiilor din… Budapesta!

În ultima seară s-a organizat o petrecere la internat în cinstea noastră. Cumva, acolo s-au milostivit de noi și-am avut parte de un barbecue adevărat. După ce s-au ghiftuit cu hamburgeri, băieții noștri au plecat să-și ia la revedere de la grupurile de englezoaice devastate de plecarea lor. Au dispărut în noapte și ne-au lăsat din nou de izbeliște. Ne-am făcut bagajele nutrind gânduri de răzbunare și o ură mocnită față de fetele occidentale emancipate. Ele ne-au îmbrățișat plângând, ne-au dat sendviciuri pentru drum și au alergat după autocar la plecare, strigând că așteaptă scrisori cât mai curând de la proaspeții lor iubiți est-europeni. 

The way home

Ca să mă răzbun cumva pe toate umilințele îndurate, dar probabil și ca să trec de plictiseala (și, desigur, foamea) drumului de întoarcere, de pe la granița cu Germania și până la intrarea în țară m-am pupat cu colegul de autocar (băiatul care se prefăcuse că mă aruncă în mare, de pe faleză), deși acasă “aveam prieten”. Când am ajuns în București, l-am părăsit fără să-i dau numărul de telefon. Mă simțeam atât de vinovată față de prietenul meu, încât nu am avut curaj să-l sun vreo săptămână după ce m-am întors. În final, i-am făcut cadou cel mai scump poster luat din Londra, unul cu Metallica, și i-am zis că îmi pare rău, dar “nu mai putem fi prieteni”. Nu a înțeles de ce și nici eu nu am știu să-i explic. Era august și deja ardeam de nerăbdare să vină prima zi de liceu, să intru într-o nouă viață și să las totul în urmă.

Excursia s-a topit repede într-un iureș de alte întâmplări. Cel mai viu lucru din ea a rămas Parisul, magia de-o noapte s-a preschimbat apoi, în timp, într-o iubire stabilă, pe care o simt și azi. Hainele londoneze au făcut senzație la party-uri în clasa a noua. N-am mai ajuns niciodată la Teignmouth, dar mi-ar plăcea să revăd faleza abruptă de pe care un băiat s-a prefăcut odată că mă aruncă în mare.