De cele mai multe ori, am tăcut la școală. Am tăcut când mă trăgea Tovarășa de codițe, am tăcut când m-a făcut proastă pentru că mi-am uitat, de emoție, ghiozdanul acasă exact în ziua în care ne “ungeau” pionieri, am tăcut când m-au strigat copiii “hoața de flori” pentru că mutasem niște ghivece cu mușcate pe holurile blocului, am tăcut uneori și când știam răspunsul corect, dar mi-era prea groază să ridic mâna și să risc vreo greșeală, am tăcut de multe ori în copilărie în fața micilor mari nedreptăți școlare, am tăcut și mai târziu.

Tăcerile alea mă urmăresc și-acum, dar mi le iert pentru că știu că au venit din regulile cu care am crescut, din toate acele “stați cuminți cu mâinile la spate”, “să nu le spui copiilor ce vorbim noi acasă”, “vezi să nu deranjezi lumea”, “să nu cumva să ne faci de râs”, veneau din frica și neîncrederea în care trăiam cu toții zi de zi. 

De fiecare dată am regretat, mi-am construit discursuri în minte pentru fiecare tăcere, ah, ce fraze elocvente aș fi putut spune în loc să tac!, și mi-am promis că data viitoare mă voi ridica în picioare și voi rosti tot ce am de zis, limpede și răspicat. Uneori am reușit, de cele mai multe ori nu…  

Există și altfel de tăceri, tăcerile bune, calde, cele pe care le împarți cu persoana iubită într-o seară târzie și ploioasă, când fiecare se refugiază cu câte-o carte într-un colț de casă. Tăceri pline cu tot ce a fost deja spus, în care chiar nu (mai) e nevoie de cuvinte. E foarte bine în tăcerea aia, ca într-un culcuș unde te simți în siguranță. 

Dar cel mai mult îmi plac tăcerile-balsam, care urmează după prea mult zgomot, ca să restabilească echilibrul. Le caut tot mai mult, mă scufund în ele ca într-un lac călduț, liniștitor. Sunt tot mai greu de decupat din fundalul prin care pulsează haotic discuții, frivolități, contraziceri, păreri, sfaturi, ca o autostradă sugrumată de trafic, la o oră de vârf, la capătul căreia te așteaptă oaza de liniște. 

Mă întreb totuși câte zile aș putea să tac, dacă aș putea să duc la bun sfârșit un jurământ al tăcerii. Pare ușor să taci când ești singur (deși eu uneori vorbesc cel mai mult atunci…) și infinit mai complicat să păstrezi tăcerea printre oameni (deși de multe ori prefer să tac în loc să port conversații). Tăcerea e ca un cuțit, nu e nici bună, nici rea, depinde când și cum alegi să o folosești. Păstrați liniștea, dar lăsați viața să facă un pic de zgomot!