Probabil ca se întâmplă pe negândite – vorba acelor bancuri care circulă pe social media, cu “azi ești tânăr, și mâine…”. Ignori semnele subtile care-ți spun că ceva se întâmplă cu corpul tău. Poate ai avut o zi mai proastă. Poate ai băut prea mult. Poate ești doar obosit. Închizi ochii și mergi mai departe, pe dinăuntru te simți abia ieșit din adolescență, uneori te simți chiar un copil. Deși copiii tăi sunt adolescenți acum și devine imposibil să te înțelegi cu ei, ceea ce contrazice faptul că tu însuți te simți un fel de adolescent, doar că ești unul de pe altă planetă, o falie temporală iremediabilă vă desparte, pe tine și pe copilul-tău-adolescent. Așa că începi să-ți dai seama că, de fapt, îmbătrânești. Cam ăsta e punctul în care începi să ai grijă de părinții tai, care până mai ieri aveau grijă de tine, în ciuda faptului că ajunseseși demult la vârsta la care să fii considerat “adult”. Dar atâta vreme cât ai părinți, se cheamă că ești totuși, măcar puțin, copil. 

Când începi tu să le porți grija părinților te transformi în altceva, într-o creatură confuză, care nu mai înțelege rolurile, care-i privește pe acești zei atotputernici devenind un fel de copii neajutorați. Și-atunci, mai ales dacă se întâmplă să-ți pierzi un părinte, începi să înțelegi că nu mai ești deloc copil. Semnele nu mai pot fi ignorate acum, sunt peste tot. Din fotografiile tinereții îți zâmbește altcineva, un chip îndepărtat pe care-l recunoști vag ca fiind al tău, dar pe care nu-l mai vezi dimineața în oglindă. De-acolo te privește un străin pe cale să îmbătrânească, și recunoașterea lucrului ăstuia îți produce fiori de spaimă. 

Și mai e ceva, un soi de nedreptate pe care-o resimți extrem de acut – nu e drept că ai ajuns deja aici, în acest punct în care privești în față și acolo nu mai vezi tinerețea. Nu e corect că azi ești tânăr și mâine nu mai ești, deși simți că ai mai putea trăi vreo treizeci de ani de tinerețe. De-abia te obișnuiseși cu ea, cu tinerețea asta care la început ți-a dat mari bătăi de cap, a fost aproape o povară la un moment dat, când a sosit și te-a scuturat de copilăria în care pluteai. De-abia ai înțeles cum să navighezi prin apele maturității, după nenumărate furtuni și pericole care au fost gata să te scufunde, să te înece, să te facă bucăți. Acum e, în sfârșit, ceva mai senin și vânt atât cât trebuie pentru o plutire lină, dar descoperi că nu prea mai ai forță să ții cârma și să ridici velele. Ești mereu într-un contratimp cu viața asta, de îndată ce te obișnuiești cu o fază, cu o vârstă, viața te aruncă într-alta, unde ești iarăși confuz și stingher și debusolat. Ajustezi mereu și, când în sfârșit ai terminat și-ți porți vârsta ca pe o haină confortabilă, te trezești că ai alta de probat, de ajustat și de îmbrăcat. 

Și-apoi sunt și cei care spun cu nonșalanță că age is just a number (nu le dați atenție, de obicei, sunt oameni fără prea mari responsabilități, aflați în plină criză a vârstei de mijloc, încercând să se autoconvingă). E doar un mod de-a nega realitatea, apărându-te de clișee, dar vârsta nu e deloc doar un număr, e un număr care se simte zilnic, o reamintire constantă a faptului că nu întinerim, ci ne îndreptăm într-o unică și implacabilă direcție. Poate reușim măcar o parte din drumul ăsta să-l facem în pași de dans. 

Foto: Cornel Brad