Nu colecționez nimic. Întotdeauna m-au fascinat oamenii care-și urmăresc câte o obsesie până în pânzele albe transformând-o în colecție și m-am întrebat cum se naște nevoia de a aduna variațiuni ale aceluiași obiect – de cele mai multe ori unul mărunt, poate banal, dar valorizat tocmai prin multiplicare. Am cunoscut mai demult o doamnă în vârstă care adunase o mare parte din viață cutiuțe – fiind soție de fost ambasador, colecția ei număra cutiuțe din câteva zeci de țări. O prietenă avea un fix cu gărgărițele: colecționa obiecte de orice fel, doar să conțină un concept sau element vizual gărgărițesc. O colegă de redacție a strâns în niște ani zeci de sticluțe de parfum. Am întâlnit bărbați care “agoniseau” mașini de epocă sau motociclete vintage. Colecții de păpuși, de ceasuri, de măști venețiene, de cutii de chibrituri, farfurii, căni, cărți rare, pietre de pe malul mării, ii vechi sau pantofi de designer. Acum mai bine de cincisprezece ani, am făcut un reportaj la o expoziție a colecționarilor (Collecting Collectors se numea), într-o galerie care între timp s-a închis – nici unul dintre cei cu care am vorbit nu mai știa să explice exact cum crescuse obsesia. Mereu am crezut că trebuie să existe un resort interior foarte puternic care să te împingă să cauţi, să aduni şi să păstrezi obiecte de un anumit fel, de-a lungul mai multor ani. Se pare că nu e întotdeauna aşa… Oamenii încep să adune lucruri fără vreun motiv palpabil, mai mult din întîmplare, iar după o vreme, cînd privesc înapoi, nu-ţi pot explica prea clar ce anume i-a determinat s-o facă. Însă pe măsură ce colecția crește, asta începe să le dea un sens, un scop de urmărit. 

Încerc să-mi amintesc ce-am încercat vreodată să colecționez. Nu prea multe… Poate că nu am avut timp (pe asta dau vina pentru orice) sau loc în casă. Periodic fac câte-un detox și încerc să scap de obiectele în exces – colecții fără voie de lucruri care se tot adună. Cărțile sunt o necesitate, nu se pun. La fel erau CD-urile cu muzică sau DVD-urile cu filme pe care le-am dat când au fost înlocuite de echivalentul lor digital. De restul micilor colecții pur și simplu nu mă țin – îmi propusesem la un moment dat să aduc acasă câte ceva de la shopul fiecărui muzeu în care ajung, dar deseori am plecat fără să cumpăr nimic. Pur și simplu, uit ce-mi propun să colecționez, pun obiectele în locuri în care se pierd, iar dacă nu stau împreună, ele nu mai pot nici măcar aspira la titlul de “colecție”.

Ce pare să-i motiveze pe colecţionari este faptul că astfel devin recognoscibili: lumea te ştie ca ai o “ţăcăneală”, te trezeşti că începi să primeşti cadouri, că prietenii vor să-ţi facă o bucurie şi să te ajute să-ţi completezi colecţia, iar lucrurile strânse sunt încărcate, de cele mai multe ori, de poveşti. De fapt, orice colecție e una de povești, în primul rând, căci fiecare obiect e o bucățică de istorie personală, un memento al unei epoci, o mică madlenă care te întoarce în timp și, cu cât aventura găsirii și achiziționării lui e mai mare, cu atât obiectul devine mai prețios. Poate că scriitorii colecționează direct poveștile, cu toate emoțiile însoțitoare. Momente irepetabile, frânturi de conversații, imagini neimortalizate de vreo cameră foto, vise atât de încâlcite încât nu pot fi nici măcar puse în cuvinte – toate colecțiile unui scriitor sunt înăuntru. După ce voi termina aceată mini-colecție de texte săptămânale, mă voi reîntoarce la cea de vise, cea mai prețioasă dintre toate colecțiile mele neterminate.

Foto: Cornel Brad (Colecție din Muzeul Inocenței de la Istanbul)