Trebuie să te schimbi, nici nu mai știu de câte ori am auzit acest imperativ nesuferit! Apare imediat ce se ivește o problemă care-și cere rezolvarea, iar rezolvarea – se știe – pornește mai ales din interior. Pentru că nu-i poți cere vieții să-ți ofere altceva, ți-ai tras deja cărțile și-acum e datoria ta să le joci cât poți mai bine și pentru asta “se cer” anumite calități, iar pentru a le dobândi, trebuie mai întâi să te schimbi: din leneș să devii harnic, din dezordonat-ordonat, din încăpățânat – ceva mai flexibil, și tot așa, pe ici, pe colo, prin punctele esențiale. Dar cum? Oare dacă ar fi atât de simplu, nu ne-am putea schimba cu toții pur și simplu, cu unii mai buni?
Schimbarea începe cu tine – iată o altă mantra bine-intenționată, care sfârșește de obicei prin a avea efectul invers, de învinovățire, în loc de “motivare”. Ah, ce simple ar fi lucrurile dacă aș putea să mă schimb în direcția dorită, doar că nu știu cum, ce naiba o fi în neregulă cu mine de nu pot să fiu schimbarea pe care vreau să o văd în lume (zice-se că Gandhi ar fi rostit această vorbă mare, fără să fi avut habar că, peste niște ani, va fi transformat în “memă” rostogolită peste tot pe internet pentru a ilustra situații dintre cele mai diverse).
Adevărul e că n-o să se schimbe niciodată– așa sună verdictul grupului-suport de prietene, când una dintre ele e nemulțumită de felul în care decurge relația cu partenerul. Pare un adevăr universal valabil, dovedit de nenumărate ori și imposibil de combătut, doar până la momentul următoarei împăcări între îndrăgostiți, când toată lumea cade de acord, plină de un optimism incurabil, că toți oamenii se mai schimbă, nu-i așa?!
Experiența asta m-a schimbat complet – o frază aproape clișeu care se spune, în general, după o situație excepțională, trăită la maximă intensitate, fie apropierea de moarte, o iubire zbuciumată sau o călătorie (cu potențial de încadrare în categoria “inițiatică”). Sunt un alt om acum, declamă proaspătul iluminat, scăldându-se în entuziasmul noilor descoperiri care-i pun viața într-o cu totul altă perspectivă, îndrăgostit iremediabil de noul său "eu", cel schimbat.
Corpul nostru se schimbă încontinuu, indiferent de dorința sau voința noastră. Deși e frumos să credem că la fiecare șapte ani ne-am reînnoi cu totul celulele (cu sensul de regenerare), totuși adevărul științific e că numai o parte dintre ele se schimbă, unele la câteva zile, altele la peste 10-15 ani. Iar altele – niciodată. Oricât ne-am dori, creierul nostru nu se poate schimba în sens material, așa că nu ne rămâne decât să ne luptăm cu căile neuronale și toate lucrurile fascinante și abstracte care se formează înăuntru și ne fac să fim cine suntem. Amintiri, senzații, percepții, visuri… dacă am avea o putere specială prin care să operăm schimbarea mult-visată la nivelul ăsta, ca un maestru păpușar care manevrează toate sforile, atunci cea exterioară ar deveni floare la ureche.
Mă gândesc uneori la cea care eram acum 15 sau 25 de ani și nu mă recunosc. Au fost perioade în viața mea în care am senzația că o altă persoană, una complet străină, locuia acest corp și-l purta prin lume. Sunt convinsă că m-am schimbat cu adevărat de-atunci. Alteori, mă gândesc la cea care eram acum 10 sau chiar 40 de ani și mă identific complet cu cine eram atunci, mi-e atât de clar că am rămas cu adevărat aceeași. Pentru că, deși n-o să ne schimbăm cu adevărat niciodată, totuși oamenii se mai schimbă, nu-i așa?
Sursă imagine "People change"