Mai greu decât să spui “te iubesc”, decât să-ți învingi frica de avion, decât să te arunci cu capul înainte într-un nou proiect, într-o nouă relație, mai greu decât să înveți să înoți sau să urci un munte e să spui “iartă-mă”. Cuvântul ăsta conține în spate o luptă întreagă, un zbucium interior din care ieși, de obicei, mai mult decât șifonat, poate chiar devastat, la capătul puterilor, când singura salvare posibilă e iertarea celuilalt. E un fel de mântuire, aproape în sens religios, necesară pentru a te elibera și a merge mai departe, dar la care se-ajunge incredibil de greu. 

Încerc să-mi amintesc când am spus prima oară “iartă-mă”… E foarte posibil să se fi întâmplat asta cu mama. Eram destul de greu de strunit când eram mică, iar mama era blândețea întruchipată (la un moment dat, pe la 30 de ani, am avut revelația că deja sunt de vârsta mamei mele când eram eu mică și mi s-a părut cu adevărat imposibil, imposibil ca ea să fi fost atât de copilă când avea vârsta mea!). Vorbeam prostii, făceam mofturi după mofturi la masă, aveam mici accese de încăpățânare și furie, în cele din urmă reușeam să o aduc în pragul disperării; atunci începea și ea să țipe la mine, iar eu să plâng, și de-abia la final, după ce amândouă eram epuizate de tot zbuciumul ăsta emoțional, veneau regretele de-o intensitate insuportabilă și-mi ceream iertare din tot sufletul, de parcă viața mea depinde de asta. Iertarea mamei mi se părea singurul lucru care are sens pe lume, iar îmbrățișarea ei liniștitoare, obrajii noștri lipiți, plini de lacrimi, capul meu sprijinit pe umărul ei, aspirându-i cu nesaț mirosul, compuneau singurul paradis posibil. Habar n-am ce urme or fi lăsat momentele astea în mine, în viața mea de adult, dar mi-e clar că atunci am învățat cumva puterea miraculoasă, tămăduitoare, a iertării totale. 

Și totuși, e îngrozitor de greu să-ți ceri și să acorzi, la rândul tău, iertare. Sunt atâtea relații și familiii sfâșiate, prietenii distruse, dureri și resentimente îngropate, doar pentru că aceste simple cuvinte nu reușesc să fie spuse. De ce e atât de greu? Ce resort interior al rezistenței, ce formă de autoprotecție se activează atât de impenetrabil, încât să te afli în fața omului pe care l-ai rănit și să nu-i poți spune “cuvântul magic”? 
Țin minte certurile și îmbrâncelile copiilor de la locul de joacă, furia lor primară dezlănțuită când “celălalt” le smulge jucăria din mâini, ghionturile date în disperarea de a-și recupera mașinuța sau găletușa, și-apoi momentul împăcării forțate, la intervenția părinților, care-i aduc pe împricinații înlăcrimați față-n față, împingându-i să-și ceară iertare unul altuia și-apoi să se împace, pentru a continua joaca. Refuzul lor sincer, neînțelegând “da' de ce să-mi cer iertare dacă el a început, el mi-a luat jucăria”, și-apoi scuzele moșmondite în silă, la insistențele părinților de pe margine. Poate că de-acolo vine această rezistență, această neputință ulterioară de-a face un pas către celălalt, de-a cere iertare și de-a o acorda, la schimb, pentru că de obicei la locul de joacă greșim cu toții. 

Să ridice mâna cine n-a smuls vreodată mașinuța altuia la groapa cu nisip, cine nu și-a împins înadins colegul de bancă, cine n-a făcut vreodată țăndări inima cuiva! Acum, că părinții noștri nu mai sunt în preajmă să ne împingă de la spate, și am devenit incredibil de adulți (am depășit chiar vârsta lor de când eram noi mici!), am putea să facem din când în când exercițiul de-a spune cuvântul ăla magic atât de greu de rostit. Iartă-mă. Te-am iertat.