De curând, într-o discuție pentru a identifica un artist am auzit formula de “e tatăl lui…” urmată de numele copilului, lucru care până de curând ar fi părut de neimaginat. Mi-am amintit de nenumăratele interviuri pe care le-am făcut, în vremea în care am lucrat în presă, cu artiste din diverse medii (scriitoare, actrițe, regizoare, muziciene etc) pentru care aveam întotdeauna pregătite întrebările despre maternitate. Cum se împacă cariera artistică cu cea de mamă? (n.b. da, chiar este o “carieră” sau cel puțin un full time job.) Cum jonglati cu timpul între cele două laturi ale vieții, cea de mamă și cea de artistă? Și diverse variațiuni pe aceeași temă – pe care de multe ori le-am primit și eu, când am fost intervievată. După o vreme, mi-am dat seama că în interviurile cu artiști-bărbați nu puneam niciodată această întrebare, chiar dacă știam că respectivul este tatăl unuia sau chiar mai multor copii. Așa că m-am chestionat, în primul rând, pe mine însămi, de ce fac această diferențiere, apoi m-am hotărât să repar situația și să nu mai “discriminez” pe criterii de gen. Deloc surprinzător, în cazul taților-artiști, am primit răspunsuri scurte și destul de vagi, atât de vagi încât, de cele mai multe ori, binomul întrebare-răspuns a picat la editarea ulterioară, fiind considerat irelevant. În cazul mamelor-artiste însă am primit, aproape fără excepție, răspunsuri care mi-au mers la suflet și m-au făcut să continui să repet întrebarea ori de câte ori am avut ocazia. Mi-am dat seama că, în spatele interesului jurnalistic, speram să obțin de la artistele intervievate măcar un mic, dacă nu mare, secret care să-mi folosească și mie în propria luptă. Pentru că de multe ori cam asta e, o luptă. 

Lupta e mai ales cu timpul, care nu ți-ajunge niciodată. Timpul e ca un tort din care tot tai și împarți felii pentru cei din jurul tău, cu speranța că la final va rămâne una și pentru tine, dar de cele mai multe ori te trezești că între timp s-a terminat tot tortul și trebuie să te apuci să coci imediat altul. Și tot așa. Până când înveți să iei repede, câte-o felie, din mers și să o-nfuleci pe loc. Și, de cele mai multe ori, chiar în timp ce-ți înfuleci felia cu greu obținută, vine sentimentul acela copleșitor, aproape paralizant, te prinde și te înfășoară strâns și-ți picură în ureche vinovăția. De ce mănânci felia asta de tort care nu-ți era destinată ție, ci copiilor, familiei, celorlalți care au permanentă nevoie de tine și alături de care trebuie să fii, clipă de clipă, căci, nu-i așa, asta face o mamă. Așa se face că-ți termini de mâncat felia de tort cu un soi de nod în gât, fără s-o mai savurezi, cu gândul că trebuie să te întorci cât mai repede la menirea și îndatoririle tale.

E o luptă, așadar, cu propriile percepții, dar și ale celor din jurul tău, despre ce este și ce ar trebui să fie o mamă. Ce este și ce ar trebui să fie o mamă știi pe de-o parte din propria biologie, un instinct primar se activează de îndată ce dai viață, iar pe de alta, pentru că ai asimilat tot ce ai văzut și auzit în jurul tău, încă de când erai mică. Și nu ți-a explicat nimeni cum să jonglezi cu toate rolurile astea, pentru că mama ta le făcea în mod miraculos pe toate și nu se vorbea vreodată despre faptul că-i era greu, și bunica ta la fel, iar ei cu siguranță îi era și mai greu, probabil a trecut printr-un război mondial, o foamete și-o colectivizare forțată, așa că de ce ție îți e parcă mai greu decât le-a fost lor vreodată, de ce vrei tocmai tu să primești o felie și s-o savurezi de una singură, după generații întregi de femei obișnuite să fie cele care fac întotdeauna tortul pentru a-l împărți apoi tuturor? E o luptă continuă cu vinovăția de-a vrea totuși să trăiești și pentru tine, chiar dacă ești cea mai bună mamă, să-ți urmărești și lucrurile pe care le iubești sau care te interesează, care fac parte din ființa ta, fără de care simți că te sufoci – iar ceea ce descoperi, în final, e că vinovăția aia nu dispare niciodată, poate se mai estompează, doar înveți să trăiești cu ea. Înveți să-ți savurezi felia ta, la pachet cu mică doză de vinovăție, ca o glazură care ți se sfărâmă între dinți și-al cărui gust îl simți mereu. 

Poate că, de fapt, nu e nicio luptă, e doar un soi de maraton, treci prin mai multe etape pe parcurs, iar greul nu dispare niciodată, e doar altfel, se îmblânzește și se transformă, odată cu trecerea timpului. Asta aș răspunde dacă mi-ar pune cineva azi întrebarea pe care am pus-o de atâtea ori mamelor artiste și, de fapt, aș pune-o în continuare oricăror mame.