Scurtă introducere:

Săptâmâna trecută, în timp ce avionul mă purta înapoi de la Paris spre București, am început să citesc „Invențiile ocazionale”, volumul Elenei Ferrante care reunește cele 52 de articole scrise pe parcursul anului 2018, săptămânal, la invitația The Guardian. În introducere, Ferrante mărturisește cât de greu i-a fost la început să scrie „din obligație”, apoi cât de mult a prins-o acest exercițiu nou: „de fiecare dată coboram în grabă găleata într-un abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele”. Cum stăteam suspendată deasupra unor nori incredibili, am simțit deodată că îmi lipsește un asemenea exercițiu: aruncarea regulată a unei găleți în propriul abis, din care să pescuiesc și să aduc la lumină ce găsesc. Nu am reușit niciodată un program de scris, mă plâng mereu de lipsă de disciplină și de continuitate, așa că am început prin a-mi pune celebra întrebare... „ce-ar fi dacă?”. Ce-ar fi dacă aș scrie, timp de un an, câte un text în fiecare săptămână, într-o anume zi? Lucrurile s-au legat și mai bine, când am descoperit posibilitatea unei sincronicități: aș putea începe exercițiul ăsta fix în ziua în care voi împlini 43 de ani.

Imediat mi-am scos carnețelul și am notat această promisiune către mine însămi, pe care azi o fac și publică 🙂 Așadar, pe 6 mai voi publica primul text aici, pe blog, și voi continua săptămânal, până pe 6 mai 2023. Nu știu despre ce voi scrie, la început o să-mi dau singură teme, lucruri care mă interesează, care mă intrigă/supără/încântă, (foarte) mici bucăți de proză, însoțite de câte-o ilustrație. Chiar dacă nu va citi nimeni, pentru mine va fi un exercițiu de voință să duc chestia asta la bun sfârșit, timp de un an. Dar desigur, nu mă voi supăra nici dacă textele mele vor fi citite 🙂

#43 

• Începuturi, 6 mai 2022

Îmi plac începuturile, mi se par cea mai frumoasă parte din orice proiect, din orice drum, fie el unul profesional sau sentimental. Incertitudinea și îndoielile, emoțiile și descoperirile, greutățile și încântările care se amestecă într-un ritm cu care ți se pare că nu vei putea ține pasul vreodată. Posibilitățile și căutările, regulile care așteaptă să fie descoperite și definite, teritoriul vast care ți se deschide înainte și care așteaptă să fie cucerit, pas cu pas. Foaia albă, neîncepută, care-ți provoacă deopotrivă angoase și frisoane. 

Începuturile îți rămân gravate pentru totdeauna în memorie, la fel ca sfârșiturile, care te lasă cu rănile deschise ale pierderii, ori, în cazurile fericite, cu nostalgia unui lucru rotund, perfect finisat, care nu mai suportă transformări sau evoluții. Începutul e întotdeauna o promisiune. 

Așa că pornesc acest mic proiect personal cu destulă emoție a începutului și cu multe întrebări și dileme: oare o să am despre ce scrie în fiecare săptămână, oare nu cumva sunt penibilă, oare contează la ceva încă un text despre nimic aruncat în univers? Dacă scriu prostii, dacă n-o să citească nimeni, dacă până și mie o să mi se pară asta o idee tâmpită?

Una dintre cele mai frumoase cărți pe care le știu este, tocmai din acest motiv, romanul lui Italo Calvino, „Dacă într-o noapte de iarnă un călător”. Un roman al începuturilor de roman, al incipiturilor, al poveștilor care nu apucă niciodată nici să se dezvolte, nici să se sfârșească. Rămân suspendate în magia începutului, în stadiul de promisiune, de posibilitate. Mă gândeam uneori că ar fi frumos să putem face asta și în viața reală, să putem trăi doar începutul poveștilor de dragoste. Primele șase luni, să zicem, despre care psihologii s-au pus de acord că de fapt nici nu contează în marele mers al „relației”, sunt doar chestii chimice, impulsuri electrice, hormonii „îndrăgostirii”, care o iau razna în creier având cumva un efect similar cu cel al drogurilor euforice. Să ai într-o viață măcar zece incipituri frumoase, ca-n romanul lui Calvino, zece povești care doar încep, dar nu apucă să se consume, fără mijlocul plin de zbucium și fără dezamăgirile finale. O eternă reîntoarcere la începuturi, adică la promisiunea unei călătorii frumoase, fără rătăcirea destinației, fără furtunile de parcurs care îți dau busola peste cap, te aruncă de pe traseu sau te fac zob. 

Când am început să scriu, era totul greu și ușor în același timp. Era ușor pentru că azvârleam torente de cuvinte pe pagină, cu un fel de grabă, de foame, de nerăbdare de a le revărsa. Și greu pentru că habar n-aveam cum să le ordonez. Mă trezeam singură într-o junglă încâlcită, pe care eu mi-o construisem și din care nu mai știam cum să ies la liman. Acum mă surprind că încerc să mimez magia începutului, dar nu mai e același lucru. Nu mai există nicio magie, pentru că incipitul a rămas în urmă, acum e doar un fel de trudă a unui mijloc către nu-știu-exact-ce-finalitate. Începutul nu poate fi mimat, nici reînviat, nici reconstruit vreodată. Nici în scris, nici în viață. Malul de la care ai plecat se îndepărtează din ce în ce mai mult și nici măcar nu mai e la fel, ca-n Tinerețe fără bătrânețe, te întorci în orașul în care a început totul și constați că au trecut sute de ani, deși erai convins că au fost doar câteva zile, iar casa copilăriei a dispărut și o lume nouă, de nerecunoscut, a crescut pe ruinele cele vechi. Așa că nu ai de ales decât să mergi mereu mai departe, către un alt început. 

(Iată că am scris un text despre, practic, nimic. Al doilea va fi, sper, mai funny și poate despre „ceva”. Cât despre restul de 50 de texte nu pot să promit nimic. Sunt totuși, abia la început!)