Cele câteva zile la Londra la început de august au fost un preview al toamnei ce urmează: dimineți răcoroase, scuturări de nori la amiază, seri care cereau pulovere de lână sau măcar hanorace mai groase. Am redescoperit farmecul muzical al acestui oraș, pe care-l asociez iremediabil cu melancolia nervoasă a brit pop-ului sau cu furia rebelă a punk-ului. Dacă s-ar deschide o breșă-n timp, ca într-un film de Woody Allen, să-i zicem Midnight in London, aș vrea să aterizez direct în plină decadă șaptezecistă, când îmi imaginez orașul fierbând în zorii unei noi ere care va schimba pentru totdeauna istoria muzicii – sigur că londonezii get-beget m-ar contrazice, ei or fi avut alte probleme în perioada cu pricina, dar eu prefer să visez la un concert The Clash și-un strop de anarhie. La întrebarea asta (Dacă ai putea să alegi, în ce decadă a istoriei ai vrea să trăiești?) ajunge, pe căi întortocheate, și una dintre cele mai frumoase cărți citite vara asta (și, cred, în general) – “Refugiul timpului” de Gheorghi Gospodinov, savurată după zilele londoneze, în cea mai deplină solitudine, în cea mai așteptată liniște, liniștea unei case la în vârf de deal.
“Refugiul” e o bijuterie greu de clasificat, ca mai toate cărțile lui Gospodinov, un amestec de filosofie, amintiri și ficțiune, de istorie reală și distopie deloc improbabilă. Oamenii au visat mereu să se întoarcă în timp, să înghețe cumva o perioadă de care se simt legați afectiv, nimic nou până aici, numai că Gospodinov aruncă în mijlocul narațiunii problema alegerii colective: nu doar tu, individul, te vei întoarce, ci o întreagă țară, iar “întoarcerea” va fi una contrafăcută la nivel național (ba chiar european!). Timpul devine o decizie politică, iar politica o mistificare conștientă – ca de atâtea ori în istorie. Mitul eternei reîntoarceri superb pus în scenă! Sunt atât de multe niveluri de lectură în cartea lui Gospodinov, atâtea pasaje deopotrivă melancolice și savuroase, atâtea întrebări și reflecții pe care ți le trezește cartea asta, încât e imposibil să o citești rapid și avid. După câteva pagini trebuie să închizi cartea, să închizi ochii și să lași să se așeze toate ideile, sensurile și întrebările, iar după ce ajungi la final e musai să revii, să răsfoiești, să recitești. Să te întorci, deci, în timp.
Revenind la Londra din prezent, la Tate Britain am văzut o expoziție splendidă pe care nu, nu am ales-o doar pentru că se numește The Rossettis, ci pentru că aveam deja o slăbiciune pentru prerafaeliți. Am descoperit acolo nu doar o retrospectivă uriașă a lui Dante Gabriel, dar și povestea unei întregi familii de artiști (de origine italiană, de aici numele) și-un love story incredibil de romantic, în adevăratul sens al cuvântului, adică încheiat în mod tragic: Elizabeth Siddal, muză, artistă, relație furtunoasă, laudanum, supradoză, moarte la doar doi ani de la nuntă. Tablourile lui Dante Gabriel înfățișând celebrele femei cu părul roșu, multe dintre ele urmărind obsesia lui pentru figura feminină a Divinei Comedii, sunt însoțite de poemele surorii sale, Christina Rossetti; privite cu ochii prezentului, ar putea fi ușor categorisite drept dulcege sau desuete, și totuși păstrează un ceva înduioșător.
Destul de supraevaluată mi s-a părut expoziția Yayoi Kusama, de la celălalt Tate, cel modern, la care ajungi în plimbare pe falezele Tamisei, frumos asezonate pentru zilele de vară, cu terase, băncuțe, carusele, tonete cu înghețată și pancakes. E drept că ne-am dus la pomul lăudat, sperând să ne scufundăm în faimoasele polka dots și n-am citit descrierea expoziției. Infinity Mirror Rooms constă în două instalații la care intri numai cu rezervare prelabilă, iar după rezervare stai frumușel la coadă pentru o “imersare” de fix un minut, cât să faci ca tot omul un story și-un boomerang, nici vorbă de alt gen de revelații mai profunde. Noroc cu o selecție de fotografii din tinerețea acestei doamne, pe care poți să le privești cât stai la coadă, făcând astfel un salt temporal – din nou nebunii ani ’60 și ’70, când totul era (încă) atât de nou și experimental în artă. Nu te poți supăra pe Yayoi Kusama, în fond a asistat (și participat) live la nașterea pop art-ului, câte buline să mai tot expună o artistă de aproape 95 de ani?
Nicio instalație cu efecte stroboscopice n-ar putea avea efectul pe care l-a avut asupra mea o expoziție micuță și extrem de simplă, ce poate fi încă văzută în incinta bisericii fortificate de la Alma Vii. “Pahar cu flori” a lui Ștefan Câlția este o intrare fermecată într-un alt timp (din nou, timp!), o trecere din lumea noastră într-un vis pe care-l trăiești cu toate simțurile – pentru mine cel mai puternic efect a fost cel olfactiv. Ștefan Câlția a încapsulat vara într-un braț de flori de câmp care, în procesul uscării, au păstrat înăuntru esența unor zile, a unui timp însorit și pur din care n-ai mai vrea să pleci. Muzica de orgă, pergamentele illustrate care curg din tavanul bisericii, dulapul care filtrează lumina prin transparențele paharelor de sticlă, florile care răsar din podeaua prăfoasă, ustensilele de glăjărie care par că tocmai au fost agățate pe pereți, toate compun o scenografie discretă și familiară, în care îți găsești locul și liniștea imediat ce închizi ușa, lăsând astfel departe tot tumultul vieții exterioare. E o senzație de timp vrăjit atât de puternică, încât reîntoarcerea e grea și cumva agresivă – chit că și în curtea bisericii e tot liniște și plăcut, soarele se revarsă peste merii încărcați, iar norii se desfac pe cer în fel și fel de îmbrățișări. (Simt că devin prea eterică, dar e efectul a două săptămâni de retragere din viața urbană.)
Ar mai fi de scris și despre alte lucruri citite, văzute, simțite luna asta: cărțile Fernandei Melchor, poemele Sandrei Cisneros, documentarul cu oameni în căutarea lui Arsenie și viața lui de apoi (de pe lumea asta, nu cealaltă), dar parcă nimic nu mai merge adăugat. August a fost un tumult de liniște, dacă așa ceva e posibil, iar acum aș vrea doar ca vara să nu se mai sfârșească, așa cum vreau în fiecare an – refuz să cred că 31 este ultima zi de vară, dar dacă e ultima, atunci să fie cu poezie și prosecco! În seara asta merg să o ascult & văd pe Nora Iuga și-apoi poate veni și septembrie…
