Călătorit

Vara e, previzibil și fără excepție, despre mers la mare. La început de iunie am revăzut Krapetsul, cu pustietatea lui din ce în ce mai decrepită (în doi ani cred că n-o să mai rămână niciun trotuar întreg), cu liniștea plajei la care ajungi pe drumul mărginit de ierburi sălbatice, cu marea de-un albastru limpede în diminețile de după ploaie sau, dimpotrivă, vijelioasă când vrea ea, cu veșnicele midii de la Morski Briz, din ce în ce mai mici de la sezon la sezon, dar la fel de gustoase. Am reușit și anul ăsta performanța de-a ne hrăni aproape exclusiv cu scoici și lipii cu usturoi, dar chelnerul bătrân cu care ne obișnuiserăm de-atâția ani, cu chipiu de lup de mare și glume românești în program, nu mai era pe-acolo. 

Sinemorets a fost fix la fel de frumos pe cât l-am lăsat anul trecut. Ne-a primit cu fâșia de nisip suspendată între apă sărată și apă dulce, la care se poate ajunge plutind pe placă printre pești zburători și păsări înotătoare, iar de data asta, ne-a trimis și trei delfini zbenguindu-se cu grație, nestingheriți, la doar câțiva metri de noi, încremeniți pe placă, ținându-ne respirațiile ca să nu tulburăm magia. E ceva extrem de pur și emoționant în fluiditatea asta a lor, și nu poți avea decât norocul de-a fi martor preț de câteva momente. La fel cum câteva, doar câteva momente, poți fi martorul fotografic al unui joc imprevizibil de fulgere anunțând furtuna deasupra mării. 

La categoria dragoste la prima vedere, a intrat direct în top Capul Emine, un promontoriu stâncos deasupra mării la care ajungi cu greu pe un drum bolovănos, ca un filtru care-i îndepărtează pe căutătorii de distracții facile. 

Citit

Deși sunt în general un cititor ordonat, lunile astea am citit mai haotic și desperecheat ca niciodată: am început mai multe cărți, foarte diferite, am parcurs câteva în paralel și-am abandonat destule. Mai jos o scurtă trecere în revistă:

"Vrăjitoare” de Mona Chollet (Ed. Black Button) îmi făcuse cu ochiul încă de la apariție, creându-mi o așteptare mai romanțată. Volumul e un manifest feminist foarte puternic care începe ca o serie de pumni în plex (persecuția, uciderea, tortura, arderea femeilor acuzate de “vrăjitorie”, vrăjitoria însemnând orice abatere de la normă), greu de dus până la capăt. Dar poate ajunge doar să citești din când în când o bucățică din acest adevăr incomod, dureros, răscolitor, dintr-un puzzle mai mare, mereu ascuns mereu sub preșul istoriei. 

M-am reîntors la “Calea Tarotului” de Alejandro Jodorowski, pe care o începusem la finalul anului trecut, fascinată, în primul rând, de povestea de viață a autorului, de-un realism magic care ar merita un întreg roman; evreu rus născut în cea mai secetoasă regiune din Chile, Jodorowski descoperă tarotul în urma unor sincronicități absolut miraculoase și aduce la lumină o bogăție de sensuri și interpretări ale acestor misterioase cartoline, pe care – și asta mi s-a părut revelația cea mai mișto! – le poate descifra oricine, căci nu e nimic ocult la mijloc, e doar un instrument de storytelling psihologic. 

Între vrăjitoare și tarot m-am apucat, contraintuitiv, dar cu creionul în mână, de “Filosofia ca mod de viață” a lui Cristian Iftode, introducerea perfectă pentru neinițiați ca mine. N-am ajuns nici la jumate, pentru că între timp mi-a sosit cartea lui Lou Marinoff despre care citisem chiar într-un articol al lui Cristian Iftode în Dilema Veche, așa că m-am aruncat direct în acest tratat de consiliere filosofică, “Platon, not Prozac!”, cu titlu mult prea catchy & comercial (dar să dăm marketingului ce-i al marketingului…) Despre această nouă tendință a filosofiei contemporane, de a coborî din turnul academic de fildeș în care stă de ceva secole, redobândindu-și astfel funcția mai pragmatică de-a îmbunătăți în mod real viața cetățenilor (de la “cetate”, făcând cu ochiul către școala ateniană) ar fi prea mult de scris, un articol separat probabil, așa că pe scurt aș spune doar că volumul lui Marinoff mi-a răspuns la câteva dileme pe care le aveam mai demult, referitoare la limitările psihologiei și psihoterapiei în rezolvarea crizelor existențiale prin care trecem cu toții. 

Am contrabalansat cantitatea prea mare de nonfiction cu două romane care ar putea fi încadrate cu succes în categoria “de vacanță” (categorie despre care nu cred deloc că ar trebui să fie ceva ușurel): “Cetatea cucului din nori” de Anthony Doerr (de la care mai citisem și-mi plăcuse “Toată lumina pe care nu o putem vedea”) și “Simon” de Narine Abgarian (de la care mai citisem și-mi plăcuse “Din cer au căzut trei mere”). Ambele sunt adevărate fluvii epice pe mai multe planuri, construcții sofisticate cu abundență de detalii și personaje, mașinării narative perfecte și extrem de plăcute, dar fără zguduiri intelectuale sau răscoliri emoționale de vreun fel – ce poți să vrei mai mult de la o carte de luat în vacanță? (disclaimer: eu vreau!)

Last but not least, tot pe plajă m-am bucurat de antologia “Retroversiuni” care reunește 23 de texte puternice și foarte diverse scrise de autoare contemporane din România. Tema colecției a fost “personaje feminine”, așadar m-am scufundat într-un multivers feminin polifonic în care fiecare voce funcționează foate bine atât solo, cât și parte dintr-un cor comun. Mi se pare o super idee și mă bucur că voi face și eu parte din ediția viitoare a Retroversiunilor 🙂

Văzut

Iar am rămas codașă la mersul la cinema, am încercat să văd Oppenheimer și-am abandonat după două ore mult prea lungi, în care nici povestea, nici personajul nu mi-au spus nimic; în afara minuțiozității reconstrucției faptelor istorice, nu am intrat nicio clipă în intimitatea sau profunzimea unei minți geniale. E evident că Oppenheimer a fost o astfel de minte genială, însă filmul nu chestionează nimic în direcția asta, ci aglomerează zeci de minute de discuții între personaje care arată și vorbesc toate la fel (ok, sunt oameni de știință, I get it…). Mi-a amintit de cartea lui Benjamin Labatut, “Când nu mai înțelegem lumea”, mai ales că unele dintre personajele lui (Heisenberg, de exemplu) apar și-n acest film. Dar literatura are alte metode de investigare a profunzimii minții umane… 

La “Barbie” n-am fost (încă), dar mi-am făcut plăcerea (deloc vinovată) de-a revedea “Sex and the city” cu ochii de-acum (de altfel, în tinerețe nu am urmărit decât sporadic câteva sezoane). Un serial care a început mișto și proaspăt, cu situații de viață și replici inteligente, chestionând în fiecare episod câte-o părticică din statu-quo-ul relațional-amoros al finalului de mileniu, și-a sfârșit prin a fi doar o paradă a modei fără sens, o fantomă glossy lipsită de orice substanță, ba chiar și de logică narativă. Cu acest final critic, mă îndrept curioasă către surprizele lunii august.