De când am văzut spectacolul „Medea’s Boys”, am știut că vreau să-l cunosc pe regizorul Andrei Măjeri și să aflu mai multe despre procesul lui creativ. Intuiam un om de-o sensibilitate acută, dar în același timp extrem de ancorat în prezent, genul de paradox din care sunt făcuți artiștii care caută și se caută încontinuu. Așa că m-am apucat să fac ce se face când vrei să prinzi bilete la un spectacol: îl urmărești pe regizor pe rețelele sociale. Astfel am prins bilete la deja-celebrul spectacol „Cine l-a ucis pe tata?”, de la care am ieșit vrăjită (starea de vrajă, nu chiar egal de intensă, s-a menținut la a doua vizionare), și la „Zeițe de categorie B”, la care am zâmbit deseori, identificându-mă cu multe dintre trăirile personajelor (spectacolul s-a născut dintr-o zonă documentară, pornind de la experiențele reale ale actrițelor, ca artiste, femei și mame).
Eu nu mă pricep la teatru mai mult decât un simplu spectator, dar îmi place să ascult artiști care au deschiderea să te primească în bucătăria lor creativă. Iar Andrei a spus „da” din prima – ce-i drept, l-am „agățat” cu un interviu pentru o revistă glossy, interviu din ăla serios care pe mine nu mă mai bucură prea tare. Textul de mai jos nu e un interviu, a fost o discuție la o cafenea, cu un om foarte sincer și natural care mi-a povestit câte ceva din ce face & simte el. Am pornit ca un joc, cu citate (scoase din context, haha!) din interviuri mai vechi despre teatru, și-am ajuns să vorbim despre flori și Spania. (Și da, la final, aflăm și unde mergem la anul să-i vedem spectacolele!)

„Tea­trul depășeș­te sfera răspunsurilor. E un teri­toriu minat al întrebărilor acute.” Ce întrebări te mai frământă în legătură cu teatrul?

Nu pot să spun că am un program de ani de zile în care urmăresc ceva, ci mai degrabă caut ceva cu fiecare proiect. Pentru că mă plictisesc foarte repede, pentru că nu cred că te poate obseda același lucru prea multă vreme. Sunt artiști care își găsesc foarte repede 3-4 motive recurente… Sigur că, și în cazul meu, cei care mi-au văzut mai multe spectacole, observă poate mai multe maniere, dar ceea ce mă obsedează, ce caut, ține de perioada în care mă aflu, de proiectul care “mă mănâncă”. Pentru că e o mâncărime, vrei să spui acum ceva. Mi s-a întâmplat să vreau să spun ceva și să nu găsesc producătorul sau să nu se întâmple la timpul potrivit și ideea respectivă să moară în laptop. Pandemia a produs asta, ca o cortină de fier. Începusem aici, la Apollo, un spectacol cu Richard al III-lea și am tot încercat să-l reiau, în 2021, dar nu mai simțeam conceptul. Voi face însă Richard al III-lea în iarna asta, deci 5 ani mai târziu, la Oradea, într-un alt concept – completely different!

Care au fost perioadele tale artistice și unde te afli acum?

În anii trecuți, mi-am dorit să lucrez cu grupuri compacte de același sex. Am făcut asta în multe spectacole, în “Eroine”, cu 9 femei, în “Zeițe de categoria B”, cu 3, în “Moarte și reîncarnare într-un cowboy” cu 4 femei. Am două spectacole cu distribuție exclusiv masculină, “Medea’s Boys” și “Cine l-a ucis pe tata?” și un one man show. Mă atrag foarte mult formulele corale, asta venind din faptul că-mi plac tragediile antice, teatralitatea grupurilor, și astfel s-au sedimentat niște recurențe. Mă interesează tema războiului – am avut o premieră la Botoșani în iunie, “Piese de rezistență”, care sper să ajungă și la București. E un spectacol bazat pe un text al meu care a câștigat Piesa anului la concursul de la Uniunea Scriitorilor anul trecut. Nu mă pretind a fi dramaturg absolut deloc, dar uneori rămân lucruri neexprimate și vrei să faci un pas în lateral de la cariera ta. Cred foarte mult că o carieră înseamnă să faci și pași în lateral, e o structură arborescentă, nu e o linie. Așa că am scris textul ăsta despre supraviețuitorii războiului din Serbia, un conflict uitat, dar destul de recent. E o temă prezentă și foarte aproape de noi, dar am ales să spun ceva care nu e vârf de lance acum – nu e vorba despre Rusia, despre Ucraina, despre Israel, m-am dus către ceva ce ar putea să se reaprindă în orice clipă și să ne prindă între două conflicte. 

Lucrez foarte intuitiv, chiar dacă asta ar putea să sune neprofesionist, pentru că “marii regizorii” trebuie să aibă acest vizionarism, să anticipeze… Eu nu prea cred asta, încerc să mă uit orizontal la ce se întâmplă în societate acum, la generația mea și la mine. Prin “Mesia”, de exemplu, am ales să spun o poveste într-un teatru minoritar, după un caz real de acum 400 de ani, textul fiind scris acum 40 de ani. A fost și o premieră amânată din varii motive. Am încercat să mă abțin de la sound design pentru că simțeam că mă domină în alte spectacole, așa că aici se cântă doar a capella și există un singur instrument, unul otoman (politiki lyra). Mi-am dorit și să fac un spectacol “negru pe negru”, ceea ce mi-a ieșit, dar nu în totalitate, și mi-am dorit deasemenea să fac un spectacol pentru prietena mea, actrița Lorena Luchian. Ce vreau să spun e că uneori scopurile pot să țină de anumite afinități afective… elective sau selective!

„Mi-e teamă de manie­risme. Mi-e frică de lene. Mă paralizează răutatea.” Cum faci să te reinventezi, unde cauți noul, cum te motivezi?

Sunt leneș, sunt foarte leneș, de fapt. E un paradox, pentru că sunt și tocilar, îmi place studiul. Curiozitatea mă face uneori să adorm citind tot soiul de articole despre chestii random. În liceu și în facultate, lecturile mele au fost destul de haotice, ceea ce poate a devenit un atu. Apoi s-au mai ordonat în vremea studiului doctoral, după care am vrut să mă îndepărtez de partea teoretică și am revenit la beletristică. Așa am descoperit textele lui Edouard Louis. În săptămâna de după susținerea doctoratului am citit, la foc continuu, “Sfârșitul lui Eddie Bellegueule”, “Istoria violenței” și “Cine l-a ucis pe tata” și i-am scris autorului pe Instagram că mă interesează poveștile lui, care sunt teatrale din punctul meu de vedere. Și doi ani mai târziu, a avut loc premiera! 

Cred că lucrurile te și cheamă… uite, când am făcut “Eroine”, textul a venit la mine. Eram la Valencia într-o librărie și pe un raft aproape de podea am văzut un volum pe care scria Ovidius, Las Eroidas – Eroidele. Am citit în noaptea aceea cele 21 de scrisori ale tragedienelor către iubiții lor de peste mări (Ariadna către Tezeu, Penelopa către Ulise, ș.a.m.d) și m-am gândit să transform genul epistolar într-un spectacol. M-am angajat între timp la Botoșani și acesta a fost primul proiect și cel mai recenzat spectacol al meu, culmea, nefiind în București! Am zis “hai să le cunosc pe colegele mele” și a ieșit o suită de mini-one-woman-showuri, nouă la număr – fiecare joacă în alt registru, una dintre ele având tot monologul în limbajul semnelor. Nu sunt vreun mistic teatral, dar cred în sincronicități. Sunt semne la care trebuie să fii deschis. Eu tot timpul le spun actorilor să fie atenți la ei, la spectatori, la parteneri, și să mai aibă un alt tip de atenție, la ce se poate întâmpla între toate aceste lucruri… Un mic accident poate să-ți favorizeze o clipă minunată pe scenă și dacă nu ai această prezență, la un moment dat scena te trădează.

Pentru că vorbești despre actori, spuneai că “Mă interesează actorii tineri, pentru că vreau să-mi simt generația.” Te simți parte dintr-o generație teatrală?

Deja mă desparte un deceniu de actorii din “Cine l-a ucis pe tata?”, care au toți sub 25 de ani… Dar mă interesează toate vârstele și mai ales specificul fiecărei vârste Nu vreau să dau spoilere, dar urmează să fac un spectacol cu o mare actriță, de 80 +. În “Zeițe de categorie B” mi-am dorit să arăt Bucureștiului și țării că există super actori și actrițe în teatrele de provincie și o să mai fac astfel de proiecte.

Referitor la generație, în primii 10 ani de regie, când un regizor își formează “instrumentarul”, m-a interesat să lucrez cu actori de vârste diferite și din generații diferite, pentru că astfel și feedbackul este diferit. Am lucrat și cu deținute de la Penitenciarul Gherla, am lucrat și cu copii – alt tip de feedback. Nu am un focus pe o generație; sigur că sunt conștient de publicurile mele, știu că publicul de la “Mesia” nu este cel de la “Cine l-a ucis pe tata”, știu și motivele și le înțeleg. Uneori presar statement politic (chiar dacă eu nu mă consider un regizor cu agendă, un regizor de teatru social), pentru că subtextul politic există și, dacă trebuie să-l pun în prim-plan, nu-l ignor, ci îl pun în prim-plan. Sigur că celor care și-au petrecut jumătate de viață în comunism, când aud în “Cine l-a ucis pe tata” că ne-ar trebui o revoluție, li se pare ridicol. Pe cei care au acum 17-18 ani îi atinge altfel. Edouard Louis declara într-un interviu că cel mai mare privilegiu al lui e lipsa de privilegii, faptul că a crescut într-o familie fără privilegii și asta l-a ambiționat, pentru că și-a dorit să scape de acolo, să fie altul, să se transforme.

“Spun de la primele repetiții: să nu întârziem și să fie liniște”. Ai o metodă de lucru cu actorii? Care sunt principiile tale în această muncă de echipă?

Poate că sunt un pic prea serios uneori și mi se mai zice asta. Știu de glumă, cred că am umor, bănuiesc că se vede și-n spectacolele pe care le fac, dar la lucru, tocmai ca să n-o luăm pe câmpii, mai ales când suntem un grup mare, mi se pare important să impun niște reguli, indiferent cu cine lucrez. Chiar dacă lucrez cu vedete, tot timpul voi alege grupul în detrimentul vedetei. Mi se pare important ca lumea să se simtă reprezentată de repetiții, de spectacol. Pe de altă parte, glumesc cu prietenii mei regizori că așteptăm clipa în care cu toții o să fim cancelled. Sunt alte generații, cu alte filtre, cu alte nevoi. Uneori eu sunt mai din topor cu anumite chestii și mă abțin pentru că oamenii au tot felul de sensibilități. Când dau feedback, sunt tineri care nu diferențiază că feedbackul e despre personaj, nu despre tine. Am învățat să-mi adaptez modul de lucru pentru că unii actori au nevoie de încurajări, de pozitiv, de a arăta ce a fost bine. E greu să te potrivești cu toți, dar responsabilitatea cea mai mare o ai față de spectacol. Spectacolul e deasupra noastră, e deasupra regiei, deasupra actorilor.

De exemplu, la “Zeițe de categorie B”, eu am știut că regia nu e de prim-plan, că poveștile lor, biograficul, e pe prim-plan, și nu e nevoie nici de decor, în afară de costumele lui Lucian Broscățean. Sunt alte spectacole unde textul e în prim-plan. La “Mesia” cred că este rolul principal feminin, iar la “Cine l-a ucis pe tata” cred că este performanța care vine din leapșa asta a actorilor. Până la urmă, e o monodramă, ei spun aceeași poveste. Putea fi făcută cu un actor, iar împărțind asta la șase cumva se tulbură. Îmi place tulburarea asta, pentru că preia și din personalitățile lor și îți dai seama că nu e doar povestea unuia, e povestea mai multora.

Există actorul-total? Dar regizorul-demiurg mai există? Sau am depășit aceste clișee?

Slavă Domnul că există tot mai multe regizoare bune! Chiar ieri le spuneam actorilor din “Cine l-a ucis…” (am ieșit la o bere, lucru extrem de rar): “fiți atenți că voi veți îmbătrâni cu o generație de regizoare”. E foarte bine că s-au echilibrat lucrurile! Cred că și cu actrițele se vor schimba niște lucruri, pentru că alt feedback primești de la un regizor 60+ și alt tip de feedback primești de la o regizoare – deși există și acest aspect, al femeilor regizoare care perpetuează zvâcuri patriarhale, iar asta mi se pare foarte trist. 

 “Am o fascinație pentru tragediile antice”. Ce găsești tu acolo și ce crezi că rezonează cu publicul contemporan?
Să ne imaginăm un măslin milenar care în continuare dă fructe, așa văd eu tragediile antice. Mi se pare că dacă am șterge tot ce a urmat în istoricul teatral și am păstra aceste trezeci-și-ceva de texte, am avea acolo toate poveștile de familie. Sigur că poți opera transformări la nivel de limbaj, poți să inserezi comentarii asupra textului. În “Medea’s Boys”, n-am făcut textul lui Euripide, am păstrat doar patru fragmente din el, restul este un text nou al lui Ionuț Sociu, din perspectiva argonauților.

Am montat “Oedip Rege” la Novi Sad, în Serbia, cu superactori, o producție foarte mare – și acolo e un text nou, din perspectiva Antigonei, dar păstrează structura din Oedip. Urmează să fac o Phaedra, sper, peste un an. E ceva la care revin, e ca un pământ în care mă simt bine, în care pot să-mi întind rădăcinile. Mi se pare că și oferă actorilor partituri foarte juicy, iar regizorilor loc de conceptualizare și provocări, pentru că e o anxietate a precedentului. Phaedra a fost montată acum 30 de ani de Purcărete, dar cred că avem ceva și noi de spus acum. Sunt foarte multe texte antice pe care sper să apuc să le fac… până n-oi mai face regie. Managerii de teatru, în schimb, sunt destul de reticenți la tragedii, se tem că nu le vor aduce public. 

Tu ce temeri ai când abordezi o tragedie?

Cred că elementul care mă atrage cel mai mult e corul, pentru că nu-l înțeleg, e un cod teatral pentru care eu ca regizor caut soluții. Mi-aduc aminte că profesorul de la Cluj ne-a dat un exercițiu, să venim cu 10 soluții de cor pe nu mai știu ce tragedie, și eu m-am dus a doua zi cu vreo 500, am stat toată noaptea să mă gândesc la toate posibilitățile, de la cele mai proaste până la unele care mi se par bune și-acum. Pot fi soluții pur estetice sau unele care sunt chiar argumentate. 

„Cel puțin 90% din ideile regizorale anterioare lucrului la scenă îmi vin dansând.” Cum se întâmplă asta, dansezi spontan? Ce te face să te miști, ce muzică îți dă impulsul?

Dansez și la repetiții. Cei care lucrează cu mine știu că eu când am găsit ceva, mă mișc, nu sunt genul de regizor care arată, dar nici nu sunt genul care stă pe scaun sau la microfon. Never-ever! Stau pe scenă și încerc ca din energia mea, umăr la umăr, cot la cot, să transmit ceva. Când nu-mi place, când ceva mă închide, devin extrem de imobil. Nu doar pe scenă, și acasă îmi place să dansez! Spotify-ul meu e atât de pestriț! De la muzică folclorică autentică până la cele mai recente kitsch-uri pop. Una dintre cele mai bune prietene, regizoare și ea, îmi trimite și manele. Ele nu se lipesc de mine, dar înțeleg și asta.

În rest, ascult orice, iar când lucrez la un spectacol, îmi fac un playlist special pentru spectacol, pe care îl dau și sound designerului, și actorilor, chiar dacă doar puține melodii vor ajunge ilustrație muzicală sau vor fi cântate live, restul sunt doar în procesul nostru de creație. Am tendința să folosesc multă muzică în spectacole, mi se pare puternică, dar știu sigur că nu o folosesc decorativ, nici ambiental. În “Amplex” la Târgu Jiu am avut versuri în limba suedeză… Mă interesează să mă duc până la capăt într-o cercetare, chiar dacă poate crea un efect de distanțare față de spectator, pentru că nu pun traducere. În spectator poate rezona ceva dincolo de cuvinte, o poate înțelege contextual. În “Cine l-a ucis…”, Iustin Dandalache face foarte multe sunete live, e un om-orchestră și am vrut să-l arătăm și cu această abilitate.

Care e limita în teatru, până unde crezi că se poate merge? Ce crezi că e cu adevărat imposibil de exprimat? 

Sunt tot felul de limite. Te poți exprima între limitele bugetului pe care îl ai. Te poți exprima între limitele scenei pe care o ai. Te poți exprima între limitele actorilor pe care îi ai și te poți exprima între limitele a cine ești tu atunci. Dar mie mi se pare că libertatea e între limite. Dacă știu că am acolo un A și un B, pot să caut între ele, dacă nu știu A-ul și B-ul, ăla e haos. Tot timpul le spun actorilor „aveți nevoie de stâlpi”, de o plasă de salvare pentru ca spectacolul să nu oscileze calitativ.

Hai să ieșim puțin din limitele teatrului. „Dintotdeauna am fost mai atras de comportamentul florilor decât de cel omenesc.” 

Marea mea iubire e grădinăritul. Regia e doar... „amanta”. Într-adevăr, nu mă văd pe mine îmbătrânind în această meserie. Cred că un regizor se și formează mai greu, se formează într-un deceniu, dar și dispare ca relevanță mai repede – un actor poate să lucreze și la 80 de ani. După o vreme, regizorii se sedimentează într-un stil și mie mi-e frică de asta, fug de asta. La un moment dat, vreau să redevin un spectator și să mă întorc la marea mea pasiune: pământul, florile, grădinăritul. 

De unde a pornit această pasiune?

Sunt de la țară, am crescut la curte, bunicul meu era extrem de pasionat de grădinărit – avem o livadă... complexă, să zicem. Colecționez cactuși. Din păcate, pentru că am o meserie nomadă, mi-e tot mai greu să țin plante la București, așa că le tot duc acasă, la Novaci, județul Gorj, unde mama e nevoită să aibă grijă de ele.

Și ce-ți aduc plantele, ce găsești în lumea vegetală?

Învăț. Pare o chestie patetică, dar e foarte cuantificabilă: observându-mă pe mine lucrând, tăind, altoind și replantând, învăț lucruri despre mine, despre alții. Pentru că practic o meserie care coordonează nu numai artiști, dar pune împreună oameni extrem de diferiți și încearcă să găsească numitori comuni. Metaforic, ne putem gândi la grădinile ascunse ale fiecăruia, la faptul că fiecare creator e un grădinar pe undeva, dar eu analizez mai degrabă concret. Învăț ceva și când moare o plantă. Uneori, îmi testez prieteni făcându-le cadou flori și le observ după o vreme... E un radar al meu. 

“Visez să mă mut în Spania, în Sevilla.” De ce Spania și ce te vezi făcând acolo?

Am o afinitate pentru cultura spaniolă, pentru limbă, pentru zona de sud a Spaniei, flamenco, mâncarea de acolo, pentru soare. Nu mai zic de dramaturgie, de Lorca și obsesiile mele. Mă văd acolo, în grădină, în tihnă. Pentru că eu nu sunt o persoană deloc tihnită și mă enervează chestia asta. Văd la prietenii mei că se ocupă foarte mult cu a-și da timp, după o generație de tranzit care a vrut să performeze, a pus accentul pe carieră, exagerând mult. Eu sunt născut în 1990 și am tot auzit asta cu “poți să faci orice!”. Eu nu cred că poți să faci chiar orice, poți să faci ce poți tu să faci… Am crescut cumva, deși destul de liber, și cu această falsă presiune și sper să am o perioadă de viață, în această Spanie sentimentală, în care să fiu detașat, să am timp să citesc tot ce vreau să citesc, să văd tot ceea ce vreau să văd.

Uneori, îmi dau eu două palme și-mi zic, gata!, trebuie să te oprești. Uite, acum câteva zile am zis că trebuie neapărat să vad “Pescărușul” cu Cate Blanchett, așa că mi-am luat bilet. Eu nu știu ce-o să fac pe 16 martie, s-ar putea să fiu între două premiere… Timpul trece foarte repede, noi locuim în spectacolele pe care le facem, sunt niște timpi întrerupți, apoi se termină anul și zic eu am locuit în “Mesia”, “Piese de rezistență” și altele, dar unde am fost eu în povestea asta? Cred că Spania aș găsi acest tip de libertate de exprimare, nu artistică, pe care nu o am în teatru.

Pentru că ne apropiem de finalul anului... la ce „măjerisme” lucrezi, ce așteptăm în 2025 de la tine?

            Măjerismele se transformă. Măjerismele sunt mereu pași în lateral. Măjerismele sunt eu când nu mai știu cine sunt. Simt că am ajuns la un soi de tipping point, după 26 de spectacole și zece ani de muncă. Urmează un spectacol despre retreat-uri și pericolele unor self-made gurus (la Suceava), pe un text de Alexandra Felseghi („Pădurea asumaților”). Apoi un „Richard al Treilea” (la Oradea) și o „Livada de vișini” (la Constanța). E stagiunea în care mă întâlnesc pentru prima oară cu Shakespeare și cu Cehov. Am emoții, dar sunt și foarte pregătit pentru a propune citiri regizorale novatoare.

Să ne vedem cu bine în sălile de teatru!