De parcă nu ar fi fost de ajuns presiunea pe care probabil părinții au simțit-o dintotdeauna în legătură cu performanțele copiilor lor, mediul virtual a venit ca o cireașă pe tortul succesului ș vieții perfecte la care aspirăm cu toții.

„La naştere, toţi copiii sunt supradotaţi. De cei care pălesc, mamele sunt responsabile total!”. Este titlul unui interviu cu “antrenorul de genii” Florian Colceag care a fost intens distribuitîn mediul virtual acum un an. M-a uimit frenezia cu care mamele dădeau share (aprobator) acestui material care conține, încă din titlu, o doză bună de shaming&blaming chiar la adresa lor. Cu alte cuvinte, dacă odrasla (prin naștere genială) nu performează la apogeul calităților sale, există un singur vinovat: mama. Las la o parte faptul că logica ne-ar spune că, dacă considerăm toţi copiii supradotaţi, atunci supradotarea nu mai există, ea devenind normă, și mă întreb oare unde este rolul tatălui (și, eventual, al familiei) în viziunea antrenorului de genii. Din păcate, în imaginarul colectiv mama a rămas această eternă Fefeleagă care poartă pe umerii ei, de una singură, povara creșterii și educării copilului, eșecul “realizării” acestuia fiind în întregime “vina” ei. 

Cum se strică o serbare
Am simțit asta pe pielea mea de mai multe ori, când reacția socială față de gesturile și comportamentele “ieșite din normă” ale copiilor mei a fost de învinovățire (uneori tacită, alteori foarte directă) a singurei responsabile: eu. La prima serbare din viața ei de boboc de grădiniță, Clara mea a refuzat să cânte și să danseze, intrând într-un soi de grevă care la început a fost amuzantă, până când a devenit apoi deranjantă pentru toți ceilalți părinți. Toți copiii erau așezați în semicerc pe scaunele pitice așteptând rândul să performeze poezii de Crăciun la microfon, numai Clara își întorsese scăunelul, își azvârlise cât-colo balerinii de prințesă și făcea glume și mutrițe, stricând fotografiile părinților care încercau să imortalizeze momentul. După zece minute, privirile tuturor s-au întors șocate către mine. Am auzit în public murmure dezaprobatoare și întrebări șoptite: “Cine-i maică-sa?”, “E prost-crescută fetița!”. “Poate nu a dormit destul” – o părere ceva mai împăciutoare. Le-am zâmbit tuturor, încercând să le fac semn că situația e sub control, dar simțeam ostilitatea ca o pâclă groasă care mă învăluia. Situația, desigur, a scăpat de sub control, Clara a convins un băiețel să i se alăture în acțiunea de sabotaj a serbării, mama lui a intrat în panică, iar eu am plecat acasă copleșită de vină. Sigur greșisem pe undeva în educația copilului. Sau poate că… dimpotrivă, m-am gândit a doua zi? Poate că, într-o cu totul altă paradigmă, copilul meu purta germenii unui soi de nonconformism care o va transforma mai târziu într-o “rebel girl”, de felul celor care apar acum în noua literatură pentru copii. Be yourself, be different, follow your dream – sunt mantrele aspiraționale ale noii generații, livrate de manualele care te învață să-ți găseșți drumul potrivit în viață, de discursurile TED ținute de copii educați în sistem homeschooling (sau, și mai radical, de copii unschooled), de diverși guru ai dezvoltării personale.

Fă-ți lecțiile, stai cuminte, mănâncă tot!

Însă cum se împacă aceste mantre cu obediența pe care se presupune că ar trebui să le-o insuflăm, ca părinți, pentru a se integra în “sistem”? Fă-ți lecțiile, stai cuminte, mănâncă tot, nu deranja adulții, învață poezia și cântecelul pentru serbare, chiar dacă nu-ti plac, chiar dacă nu înțelegi o iotă din ele, chiar dacă (am pățit-o de nenumărate ori!) conțin greșeli gramaticale sau idei stupide. Iată o mostră, din poezia de absolvire a grădiniței, pe care a avut-o de învățat Anton, băiețelul meu: “Pe doamnele învățătoare eu le rog ca să mă ierte/ Dacă-n timpul grădiniței le-am făcut ca să mă certe.” În timp, am învățat să negociez cu “sistemul”, astfel încât să nu ajungem în stadiul de “eșec educațional” total, cum se întâmplase mai demult cu Clara, dar nici să nu-mi transform copilul într-un roboțel obedient care recită papagalicește tot ce i se cere, pentru mulți părinți asta fiind confirmarea absolută a “succesului”: copilul care spune perfect poezia, pe scenă, la microfon, imortalizat pe camera video, pentru a fi arătat mai apoi lumii pe canalele de social media. Am negociat cu educatoarele să scoatem din poezie versurile cu care nu suntem de acord, Anton a învățat restul, le-a recitat în felul lui, serbarea a ieșit bine, toată lumea a fost mulțumită. Nu l-am pus pe Facebook și nu am luat like-uri, deși în alte situații îmi expun destul de mult copiii în mediul virtual.

Ce copil deștept și frumos!

De parcă nu ar fi fost de ajuns presiunea pe care probabil părinții au simțit-o dintotdeauna în legătură cu performanțele copiilor lor, mediul virtual a venit ca o cireașă pe tortul succesului ș vieții perfecte la care aspirăm cu toții. La sfârșit de an școlar sau în preajma evaluărilor naționale, peretele de Facebook se umple de poze cu copii cu coronițe și diplome, copii recitând la serbări, copii la petreceri de absolvire (nu, nu doar de liceu, ci și de grădiniță), rezultate școlare care dovedesc că eforturile părinților nu au fost în zadar. E momentul de glorie, în care nici un antrenor de genii nu te mai poate face să simți că te-ai ratat ca mama, comentariile care curg în subsolul pozelor dovedind-o din plin: “Ce copil deștept și frumos!, “Să vă trăiască, să vă bucurați de el!”, “Bravo, așa părinți, așa copil!”. 

Nu sunt deloc străină de acest impuls, am simțit și eu nevoia să mă laud cu succesele școlare ale copiilor mei, în ziua în care Clara a venit acasă mândră și mi-a spus: “Mama, azi la școală am fost cea mai bună!”. “Bravo, la ce anume?”, am întrebat, simțind cum îmi crește orgoliul de mamă. “La sport, la mersul piticului!”, a venit răspunsul ei prompt. 

Publicat în Dilema Veche, iulie 2018