Cel mai mult în Iordania mi-a plăcut la piaţă. Piaţa de legume şi fructe din Amman în care am petrecut cam un sfert de oră dintr-o călătorie de aproape o săptămână în lungul şi de-a latul ţării. Din restaurant în autocar şi din autocar la hotel (cu multe stele) mă întrebam cum o fi viaţa în ţara asta deşertică, în care pare că cineva a răsturnat zeci de camioane cu nisip şi pietriş de-a lungul tuturor drumurilor, chiar şi al drumului care şerpuieşte de-a lungul plajei de la Aqaba, unind un resort de cinci stele cu altul.
(Nu mă plâng de stele, mai ales când sunt cadou, doar că tânjeam să intru într-o casă, să văd cum trăiesc oamenii cu adevărat; în toate călătoriile “turistice” am senzaţia că pierd exact esenţialul; cel mai mult mi-am dorit să văd cum se locuieşte într-un “bloc medieval” din Perugia, un orăşel italian splendid cu clădiri de sute de ani, perfect conservate şi încă locuite; în cetatea veneţiană din Rodos am văzut pe geam, plimbându-mă pe o străduţă, o familie cu trei copii pregătind masa de seară şi-am rămas multă vreme cu ochii la ei, întrebându-mă cum o fi să locuieşti în plin loc istoric).
Ghidul nostru iordanian (un personaj în sine) ne-a povestit că doar în capitală ţării şi în staţiunea de la Marea Roşie (Aquaba) există apă curentă 7 zile din 7, oamenii din celelalte orașe primesc doar în anumite zile ale săptămânii şi îşi fac provizii de apă; am văzut pe acoperişurile caselor rezervoare uriaşe din plastic și m-am simţit brusc norocoasă că pot da drumul la robinet când vreau eu… M-am mai simţit norocoasă şi că mă pot îmbrăca după pofta inimii şi că pot ieşi din casă cu capul descoperit; că nu trebuie să mănânc la restaurant pe sub un văl negru care să-mi acopere toată faţa, lăsând doar ochii la vedere (e drept că am văzut o singură femeie în situaţia asta, iar Iordania este o ţară musulmană foarte permisivă, în care alegerea de a purta sau nu burka este individuală – deşi am senzaţia foarte clară că nu femeia hotărăşte, ci bărbatul, mai întâi tatăl, şi apoi soţul…).
În piaţa de legume şi fructe din centrul vechi al Ammanului e atâta viaţă pe metru pătrat, încât nu ai loc să te strecori; eşti luat pe sus de un val de oameni care strigă unii la alţii, se târguiesc cu negustorii care-şi strigă marfa-n gura mare, dar care se opresc din treabă bucuroşi să-ţi pozeze. Femeile trec grăbite trăgând copiii de mână, oprindu-se doar să se uite la cutiile cu pui de găină coloraţi (un procedeu cam barbar) şi să se joace cu ei. Bărbaţii sunt prinşi în discuţii la colţ de stradă, fumează mult şi beau ceaiul ăla tare cu gust dulceag, din care iar am uitat să cumpăr pentru acasă.
În amfiteatrul antic am văzut trei femei cu burka făcându-şi selfie cu un smartphone; au încercat mai multe variante, până au găsit unghiul cel mai potrivit. Pe un magazin din bazar lătra un căţel care locuia într-o cuşcă special amenajată pe acoperiş. N-am cumpărat eşarfă din caşmir, fiind convinsă că e fake, şi m-am enervat găsind celebrele creme cu substanţe miraculoase din Marea Moartă la preţuri mult mai mici decât din magazinele turistice de unde le cumpărasem înainte (masca aia cu nămol zace şi astăzi neîncepută şi nu ştiu când o să mă încumet…).
Am aflat cum e treaba cu poligamia (e aşa de scump pentru un bărbat să întreţină mai multe neveste, încât sunt foarte puţini care se înhamă la două, nici vorbă de haremuri), cam cât aur trebuie să ai că să ceri mâna unei fete (dacă nu ai, poţi să faci credit, la fel cum se practică şi pentru nunţile care ţin aproape o săptămână şi la care femeile stau separate de bărbaţi); am mai aflat cum, dacă nu ai bani să plăteşti chiria sau ai probleme financiare, există un birou special la Palatul Regal unde poţi să ceri ajutorul Regelui şi în câteva zile e foarte posibil să te “rezolve”.
Mi-au rămas în minte şi copiii de la Petra, un loc fabulos ca un portal magic care te transportă într-o altă dimensiune a lumii, una dispărută demult, dar în care turiştii tot întreabă ca disperaţii dacă există conexiune wi-fi ca să încarce cât mai repede pozele făcute cu cămila-n prim-plan pe Instagram sau Facebook. Copiii care, la patruzeci-şi-de-grade, hălăduiesc prin canionul roșu prăfos, încercând să vândă seturi de cărţi poştale la un dolar, umblă pe măgăruş prin nisipul fierbinte sau pur şi simplu se joacă lângă câte un bunic cu turban, cântând melodii triste. Îţi pozează şi se ţin după tine, povestesc că au câte şapte fraţi acasă, vor să le spui numele tău şi ţara de unde vii, repetă denumirile încântaţi şi încearcă din nou să te convingă să cumperi cărţile poştale cu Petra, a şaptea minune a lumii moderne, tu nu vrei, dar te scotoceşti în buzunare după un dinar şi pleci mai departe, în ţara ta unde curge apă la robinet fără nici o pauză.
