Nu mai stiu cum am scris Deadline, care pana inainte de publicare nu se numea asa (de fapt, multa vreme n-a avut nici un titlu), dar stiu sigur ca e o carte care porneste de la un fapt real: de la 6 ani si pana acum, cu mici intreruperi nefaste, atunci cand ma uit pe fereastra, vad turlele bisericii din curtea blocului meu in formade U.  Stiu sigur ca de aici a pornit, de fapt, cartea asta pe care cei mai multi cronicari o numesc “roman corporatist”.

coperta Deadline

Am locuit in apartamentul de la etajul 8, rind pe rind, in toate cele trei camere (acum, de pilda, am cartierul general in sufragerie) si de la toate ferestrele am vazut acelasi lucru: turle aurite sclipind in soare, stoluri de porumbei, pisici maidaneze tolanindu-se pe masinile parcate pe langa blocul din care ies dimineata oameni grabindu-se spre serviciu, pensionare care-si ingrijesc florile de la geamuri si cersetori adormiti in boschetii care marginesc curtea.
Cand eram mica, imi placea sa-mi imaginez ca ma dau de-a dura pe turlele aurite ca pe-un tobogan. Uneori, fara sa-mi creasca aripi, zburam in jurul lor. Mai ales in serile de vara, cand inca aveam scoala si mama ma obliga sa fiu in pat la ora 8, desi noaptea mai avea mult pana sa vina. Deschideam fereastra larg, sa intre aerul serii, si-n clipa urmatoarea eram acolo, in camasa de noapte, cu parul fluturand, cu talpile goale lipaind pe metalul fierbinte al turlelor.

A mai existat o fereastra, mult mai tarziu, o fereastra care era tot timpul inchisa si de care obisnuiam sa-mi lipesc fruntea, atunci cand ma ridicam de la biroul inghesuit, incercand sa evadez pentru cateva momente. Ma fascina ca fereastra asta dadea intr-o curte interioara perfect etansa, in care nimeni nu putea patrunde vreodata. Erau acolo cativa arbusti artificiali, o banca nefolosita si mult pietris, perfect aranjat. Ma gandeam: ce-ar fi daca toti oamenii astia s-ar ridica acum de la birouri, ar forta intrarea in curtea aia interioara si ar lua-o in stapanire, ar face un picnic pe pietris, intinzand pe jos rapoarte de vanzari scoase la imprimanta, si-ar intinde acolo caserolele cu mancare comandata pe internet, s-ar descalta si s-ar intinde pe banca sa fumeze?

Cred ca din lucrurile astea e facuta literatura. Altfel, da, cartile pornesc (si) de la stiri din ziare, despre cazuri de “burn out”, despre obsesiile unei generatii, despre oamenii care-si amana mereu viata, aia “adevarata”. Mi se parea ca suntem cu totii niste copii obisnuiti sa zburde pe turlele unei biserici si care se trezesc deodata in fata unui geam inchis, dincolo de care nu se afla decat o curte cu pietris artificial. Nu stiam ce sa fac altceva decat sa scriu despre asta. Insa, in poveste s-au strecurat si altele (Slava Domnului, ca ar fi iesit ceva teribil de deprimant!): un motan pus pe aventura, niste matusi de provincie, un artist care locuieste intr-o ghena – si el inspirat dintr-un caz real, cel al lui Ion Barladeanu, cu care am facut un interviu chiar pentru Dilema Veche.

Blocul in forma deU

Am scris in weekenduri, pe furate, incoerent si haotic, in orele pe care reuseam sa le rup de la job, mers la supermarket si joaca in parc cu fetita mea. Doar ca la un moment dat lucrurile nu se mai leaga asa, personajele devin indaratnice daca le tot abandonezi, iar povestile se incalcesc intr-un hatis fara iesire. Atunci e vremea sa faci chestia aia pe care o citesc mereu in biorafiile scriitorilor si care ma fascineaza: sa te “dedici” literaturii. Eu n-am reusit sa fac chestia asta decat trei luni, ca atat am avut un soi de concediu negociat de la serviciu. Cu alte cuvinte, a trebuit sa-mi pun un “deadline” ca sa termin cartea si se pare ca a functionat…

Titlul a venit, paradoxal, in ultima clipa, desi ar fi fost cea mai la indemana varianta. A fost singura varianta la care Razvan Petrescu, cel care a fost lectorul si redactorul cartii, nu a izbucnit in ras, asa cum a facut la toate celelalte titluri naiv-copilaresti pe care le gasisem pana atunci (contineau porumbei si ingeri, multi ingeri, unii dintre ei fara aripi, ca titlul unei melodii de-ale lui Puya…). Asa ca am ramas cu Deadline, prilej pentru carcotasi sa-mi spuna ca ma dau interesanta cu titluri in engleza.

 

Publicat in Dilema Veche, iunie 2013