Vîrsta revoluțiilor nefăcute

generatia X

Ce faci cînd mai ai doar cinci ani de tinerețe?

La treizeci de ani, începi să te gîndești –  pentru prima dată cu luciditate – la drumul pe care ai apucat-o. E vîrsta la care le lovește brusc revelația că nebuloasa aia plină de promisiuni și incertitudini numită “viitor” (din care, la douăzeci de ani nu reușeai să deslușești mare lucru) e deja prezent. Îți dai seama că, tot așteptînd plin de nerăbdare să înceapă piesa de teatru, ești deja pe scenă, în actul doi, dar nu-ți știi prea bine replicile.

Ai vrea să-l cunoști pe tipul care a scris piesa asta și să-i pui cîteva întrebări, să-i explici că ți-a greșit rolul, că e o eroare pe undeva, nu voiai să fii o denumire complicată pe o carte de vizită, voiai să faci un copil, nu ții morțiș să concepi reclame pentru detergenți, ci mai degrabă să salvezi ultimele balene albastre, nu trebuia să vinzi asigurări, ci să pictezi globuri de Crăciun. Ai dat la o facultate ca să ai o diplomă, părinții ți-au tot repetat că viața e grea, economia de piață e dură, că trebuie să-ți faci un viitor, că un apartament costă mult și că acum nimeni nu te mai ajută, ai citit reviste glossy și reviste de business, unde doamne și domni îmbrăcați în costume impecabile explicau că, deși muncesc mult, au totuși timp și pentru familie (ai vrea să le dai un SMS și să-i întrebi cum de ziua lor are mai mult de 24 de ore), în fine, pînă acum nu ai avut prea mult timp de gîndire, pentru că ai fost ocupat, au trecut cîțiva ani cu masterul, la început ai fost assistant, apoi executive, acum ești manager sau chiar director (altfel, totul ar fi fost în zadar), dar iată că vine momentul ăla în care rămîi singur pe scenă (la treizeci de ani e vîrsta bilanțurilor), trebuie să ții un monolog și, invariabil, începi să te plîngi: de ce nu mai sînt petreceri ca-n tinerețe, de ce nu discutăm decît despre rate și mașini sau pamperși și grădinițe, de ce n-am mai fost la mare de 1 Mai, de ce nimeni nu mai are timp, de ce vorbim cu prietenii doar pe email sau facebook? Timpul, după cum știm, nu mai poate fi dat inapoi, iar sociologii spun că la treizeci și cinci de ani tinerețea se termină oficial, mai ai deci cinci ani în care trebuie să recuperezi, celebra criză de cincizeci de ani s-a mutat mai devreme, pentru că totul se întîmplă pe fast forward în zilele noastre. Așadar, acum trebuie să găsești rapid ceva care să dea sens (opțiuni: îți faci blog, îți dai demisia de la slujbă, îți părăsești jumătatea oficială, pentru că ți-ai găsit sufletul-pereche pe internet, pleci într-o călătorie exotică în Etiopia sau în Republica Dominicană, devii ecologist, dai admitere la Arte sau la Regie sau chiar la Silvicultură, te apuci de afacerea ta, faci un copil și stai acasă doi ani în concediu de maternitate, te înscrii într-un ONG care militează pentru drepturile animalelor, te angajezi fotograf pe un vas de croazieră pentru că vrei să vezi lumea, începi să citești Biblia, mergi la psiholog, te apuci de grădinărit sau de cursuri de improvizație, scrii un articol în Dilema despre cum te simți la 30 de ani). Sau, desigur, te trezești din vis, te îmbraci în costum și pornești către birou, înfrunți traficul ascultînd muzică la iPod, mănînci la prînz, deasupra tastaturii, o salată fără prea mult gust (comandată online), ieși în pauza de țigară și te plîngi de stres, de oboseală și de lipsa de sens la vieții la treizeci de ani. După idealismul de la 20, în care vrei să muți munții și să schimbi lumea, vîrsta de 30  e plină de dileme și contradicții, de paradoxuri care nu te lasă să dormi noaptea: urăști efectele consumerismului, dar jobul îți cere să creezi o nouă strategie de marketing pentru un produs de larg consum; ești convins că familia e pe primul loc, dar continui să vii de la birou în miez de noapte și îți butonezi blackberry-ul în timp ce ieși cu bebelușul în parc. Ești un copil prins în capcana unei vieți de adult (desigur, dacă nu cumva te afli în Top 300 Cei mai tineri oameni de afaceri români).

 

Generația X, dar cu întîrziere

Atunci cînd, în 1991,  Douglas Coupland scria romanul “Generația X”, noi eram ocupați să descoperim capitalismul la care visasem pe cînd stăteam la coadă pentru ulei pe cartelă. În mai puțin de optsprezece ani, am recuperat diferența: poveștile lui Coupland despre tinerii care refuză înregimentarea în sistem (fenomen ce mai tîrziu a devenit cunoscut sub denumirea de downshifting) au devenit cult (& cool) și la noi. Nu au fost însă cazuri în care vreun tînăr din România să renunțe la jobul super-bine-plătit și să se mute într-o rulotă, așa cum fac personajele din carte. Probabil asta ține de diferența dintre viață și literatură. Tot așa cum, după înflăcărarea virtuală din jurul fetei-care-a-murit-de-prea-multă-muncă, oamenii s-au întors la job-uri, la treburi, și dead-line-uri, la ratele pe care le au de plătit, la stresul zilnic și discuțiile terapeutice despre lipsa de sens a vieții în jurul unei sticle de vin. Pe locul lăsat liber de Raluca Stroescu deja se dădea o bătălie pentru angajare între mai mulți candidați dornici să riște pentru a avea o carieră pînă la treizeci de ani. Vîrsta la care unii, mai optimiști, sînt de părere că viața abia începe…

 

Publicat in Dilema Veche, 2009

3 Comments

  1. jonesie Reply

    Eu credeam ca viata se termina la 30. Acum m-am hotarat ca mai am tinerete pana la 35 😉

    PS: eu cunosc pe cineva care chiar a facut asta. Si-a lasat job-ul de agentie (nu stiu cat de bine era platit) si s-a mutat in rulota, la mare. :)

    • Adina Rosetti Reply

      S-a mutat de tot la mare? Ca iarna nu-i o fericire :))

Leave a Reply to jonesie Cancel reply