E o melancolie în orice sfârșit de an. Poate că vine din liniștea în care se scufundă orașele pentru câteva zile. Încremenirea asta pare că va dura la nesfârșit – de vreme ce totul a fost “încheiat”, vom rămâne așa, suspendați într-o dulce contemplare pe termen nelimitat. Știm că asta e o iluzie, care durează doar câteva zile, după care lumea se va urni din nou, la început mai timidă și stângace, apoi din ce în ce mai febrilă, până la zbuciumul zilnic cu care suntem obișnuiți, dar deocamdată ne lăsăm scufundați în iluzia asta, ne bucurăm de timpul încremenit. Știm și că anii, de fapt, sunt o convenție, că viața, pe care încercăm s-o împărțim și s-o păstrăm în cutiuțe pe care lipim apoi etichete cu cifre, curge de fapt încontinuu, fără început și sfârșit. Anii nu ne “aduc” nimic cu adevărat, doar că ne-ar fi prea greu să privim înainte către o întindere nesfârșită de timp, așa că preferăm să privim doar anul viitor: un teritoriu de 365/66 de zile care trebuie cucerite pas cu pas. Un an cu nume precis – se întâmplă ca acum să fie două-mii-douăzeci-și-trei – în care ne punem toate speranțele pentru ca apoi, la finalul său, să-l certăm că ne-a dezamăgit, ca pe un produs cumpărat de la magazin care s-a dovedit a fi sub așteptări. Mai țineți minte celebrul 2020 care ne-a “adus” o neașteptată pandemie, deși noi i-am cerut, așa cum îi cerem oricărui An Nou să fie “plin de realizări și bucurii”? A fost, deci, un an prost pe care l-am pus la colț imediat, amenințându-l că nici măcar n-o să-l ținem minte, că o să-l ștergem din catastiful istoriei personale. 

Alți ani, dimpotrivă, încep prost și sfârșesc în glorie. Ca niște elevi leneși și îndărătnici care se urnesc greu, te exasperează în toate felurile, pentru ca în cele din urmă să se dea, surprinzător, pe brazdă și să primească premiu.
E de ajuns să intervină un eveniment fericit în curgerea naturală a lucrurilor – o cerere în căsătorie, un examen luat, o vacanță reușită etc – și gata, anul cel prost e absolvit de orice vină și promovat în categoria celor “buni”, chiar excepționali. Anul Nou e un soi de Moș Crăciun al adulților: îl rogi să-ți aducă chestii și nu poți decât să speri că ți-a primit scrisoarea și se va îndura să te asculte și să-ți îndeplinească dorințele. Ca să-l convingi, îi prezinți o listă întreagă cu “rezoluții”. Așa cum copiii îi scriu Moșului cât de cuminți și silitori au fost în anul care tocmai se încheie, noi, oamenii mari, îi promitem Anului cel Nou în ce variantă mai bună urmează să ne transformăm. Ne vom lăsa de fumat și vom merge la sală. Vom fi mai generoși și mai puțin irascibili cu cei dragi. Vom merge la terapie, vom dona pentru cauze nobile, nu vom mai cheltui bani pe prostii inutile. Vom promova la job și vom învăța o limbă străină. Vom slăbi naibii alea cinci kilograme. Vom alerga dimineața în parc. Vom ține post. Vom face voluntariat. Vom încheia relațiile toxice. Toate, din prima zi a noului an. Iar dacă se întâmplă să pice duminică, vom începe toate astea ziua următoare, căci se știe, de luni (se) pornesc toate lucrurile bune! În schimbul acestor promisiuni și planuri numite “rezoluții”, anul cel nou va fi bun și blând cu noi, așa cum i-am cerut, plini de speranță. 

Fiecare început e încărcat de resurse proaspete de gândire magică, fără de care n-am putea porni la drum către această terra incognita formată din 365/66 de zile nou-nouțe; am rămâne suspendați în no man’s land-ul dintre sărbători, în timpul încremenit, până când speranța va face lumea să se urnească din nou. 

Foto: Cornel Brad