Poveste cu Crăciun și bunici

SantaChimneyVintage-GraphicsFairy1 2

 Cea mai frumoasă dimineață

Totul începea de dimineaţă, cu mirosul. Mă învăluia încă dinainte de a deschide ochii, intra pe sub uşa cu ferestre prevăzute cu perdeluţe dantelate şi mă ademenea din patul cu tăblie împodobită cu abţibilduri primite la pachet de o prietenă de-ale bunicii, de la fiica ei plecată peste hotare. Erau o raritate abţibildurile alea lucioase cu personaje Disney, le treceam conştiincioasă pe toate scrisorile şi listele mele de dorinţe către Moş Gerilă – singurul moş cu aprobare de la Partid. Mirosul pregătirilor de la bucătărie era prea ademenitor, aşa că mă dădeam jos din pat şi lipăiam în picioarele goale până în bucătăria unde trona Nona, bunica mea; o găseam făcând câte zece lucruri deodată, plutind între oalele puse pe foc şi tăvile din cuptor, scoţând bunătăţi din cămară şi frământând aluatul, râşnind nuci şi topind unt, vorbind în tot acest timp cu tigăile, sucitoarele, răzătoarele şi formele de chec, ca şi când vorbele ei le-ar fi putut insufla viaţă.


Îmi plăcea să-mi vâr nasul şi degetele în toate, să ronţăi foi de varză murată şi să gust din coca necoaptă, să stric aranjamentul salatei de boeuf şi să simt textura moale şi lucioasă a cârnaţilor de casă. Deşi o încurcam, Nona nu mă trimitea înapoi, mă certa doar pentru lipsa papucilor şi apoi mă lăsa să-mi fac poftele în bucătăria unde domnea ca o regină atotputernică. Aşa începea dimineţa de ajun, cea mai frumoasă din lume, cu mine în cămaşă de noapte în bucătărie urmărind fascinată trebăluiala bunicii, gustând bunătăţi şi depănând poveşti, până când uşa bucătăriei se deschidea, nu cea dinspre casă, ci cea dinspre marchiza care dădea direct afară, şi intra Taiu, bunicul, cu lemnele, aducând înăuntru o pală de vânt îngheţat şi câţiva fulgi răzleţi de zăpadă. Începeau atunci micul lor duel verbal în care puneau întotdeauna o căldură blândă şi amuzată (el) şi o serie de reproşuri şi nemulţumiri zise-n glumă (ea). Nona şi Taiu au fost modelul meu de cuplu ideal, către care am aspirat mereu în secret, convinsă însă că “nu se mai fabrică” şi că nu am să-l mai găsesc decât în literatură. Acum nu mai sunt niciunul dintre ei, el s-a dus primul şi ea l-a urmat curând, în nici măcar doi ani, pentru că nu a mai găsit, pur şi simplu, vreun sens în a supravieţui singură. Dar mi-i amintesc întotdeauna în bucătărie, domeniul ei absolut, în care el primea învoire să intre şi să o ajute cu diverse treburi de “începător”, de exemplu să cureţe cartofi sau să spargă nuci, timp în care continuau micul lor duel verbal, învăluit într-o căldură după care voi tânji probabil pentru tot restul vieţii.

craciun

 

În cele din urmă, Nona hotăra că mai mult o încurcam şi mă trimitea cu Taiu, să văd de alte treburi. Cu Taiu împodobeam bradul şi aranjam masa. Avea întotdeauna bomboane de ciocolată şi mă lăsa să aprind lumânările (cu care, într-un an, am şi reuşit să dau foc bradului…). Pentru că lucrase la un restaurant toată viaţa, îi plăcea să mă înveţe aşezarea perfectă a tacâmurilor şi a paharelor. Furculiţa în stânga, cuţitul în dreapta, linguriţa de desert deasupra farfuriei. Pahare pentru vin, apă, coniac – nu le mai ştiu acum ordinea. După-amiaza îmi repetam, cu simţul datoriei împlinite, poezioara pentru Moş Crăciun, de regulă ceva cu iarnă, fulgi de nea şi săniuş, aceeaşi pe care o avusesem de învăţat pentru serbarea şcolară. Din exces de zel, pregăteam şi ceva suplimentar, un cântec pe care-l învăţam ascultând vinilurile vechi de la ei din casă. Aveam numai note de 10, bucle perfecte şi rochiţă de catifea cu guleraş alb; genul de copil care nu putea fi ocolit de niciun moş aducător de cadouri. Chestia e că de câte ori venea Moşu’ (lucru care se întâmpla, în mod misterios, numai când bunicul îşi amintea că trebuie să mai dea o fugă până la magazia de lemne), mă emoţionam şi mă fâstâceam îngrozitor şi în mintea mea se brambureau poezia de la serbare, cântecelul suplimentar şi alte texte pe care le pregătisem. Dar îmi primeam darurile şi puteam atinge barba Moşului, despre care copiii de la şcoală începuseră deja să spună că “nu e adevărat”. Mă certasem cu copiii ăia şi repetasem cu încăpăţânare şi cu ochii-n lacrimi că Moşul există, există cu adevărat.

Seara în care n-a venit Moș Crăciun

 L-am așteptat la fel ca în toți anii, cuminte, cu poeziile de la grădiniță învățate, cu rochița frumoasă, din catifea albastră, proaspăt călcată, cu paharul cu lapte si prăjiturelele aranjate pe farfurioară și bradul împodobit, așa cum făcusem întotdeauna, și întotdeauna venise. Era de-ajuns să nu fiu atentă o clipă, să ies din cameră doar cât să mă reped în bucătărie ca să dau iama prin bunătățile pe care le pregătea bunică-mea, Nona, și, când mă întorceam, cu zahăr pudră presărat pe buze, cadourile mă așteptau deja sub brad. Mi-era ciudă că ratasem momentul și-mi juram că data viitoare n-o să mai părăsesc nici măcar o secundă camera, ca să-l văd când vine. Uneori, îmi ieșea figura… De câteva ori, reușisem să stau cuminte lângă brad și răbdarea-mi fusese răsplătită: apăruse, exact ca-n povești, croindu-și drum prin ninsoare, vocea lui era exact așa cum îmi imaginasem, până și barba avea nuanța aia pe care cel mai bine o descria un cuvânt întâlnit doar în cărți – colilie. Și-n sacul lui, ca prin miracol, se găseau exact lucrurile la care visasem un an întreg.

Dar acum, nu știu din ce motive, întârzia. Sau poate n-avea să mai vină deloc…  Bunică-mea încercase zadarnic să mă convingă să merg la culcare, dar eram hotărâtă să aștept oricât, să rămân lângă brad până dimineața, să adorm sub clipocitul beculețelor, doar ca să fiu sigură că o să-l văd. M-am încăpățânat, cu lacrimi în ochi, până când Nona n-a avut ce să-mi facă și m-a lăsat în plata Domnului să aștept cât vreau eu. Spre miezul nopții, a venit și s-a așezat pe fotoliu, era obosită, trebăluise toată ziua la bucătărie, așa cum făcea întotdeauna de sărbători, a oftat ușor și-a început să vorbească. Mi-a zis atunci o poveste ciudată, pe care n-o mai auzisem niciodată și care nu semăna deloc cu celelalte povești pe care mi le spunea, o poveste despre un prunc care s-a născut demult, într-o noapte geroasă de iarnă, într-o iesle, și despre trei vrăjitori ciudați, care se numeau magi, și care au pornit, călăuziți de o stea magică, să-i aducă pruncului daruri și să i se-nchine. Și luminile se stinseseră în toată casa, doar beculețele din brad mai sclipeau, ningea liniștit și zăpada de-afară părea portocalie, din bucătărie venea miros de cozonac, iar eu am știut foarte sigur că-n seara aceea n-am să-l văd deloc pe Moș Crăciun. Și Nona a continuat să-mi spună povestea care nu semăna cu nici o alta de până atunci, folosea cuvinte ciudate precum profet, asta se întâmplase cu pruncul născut în iesle, și-apoi istorisirea a devenit foarte tristă, iar eu de-abia-mi țineam ochii deschiși, mi-era milă, nu voiam să aud mai departe, despre piroane bătute-n palme, despre spini care sfâșiau fruntea, despre rugi înălțate-n zadar, și toate astea se suprapuneau cumva în mintea mea, nu mai știam dacă povestea nu cumva e chiar despre Moș Crăciun pe care-l așteptam, dacă de-asta nu mai vine, pentru că oamenii ăia răi l-au întins pe o cruce, dacă el s-a născut într-o iesle, iarna, dacă el a murit și-a înviat, după trei zile, dacă eu mai sunt trează sau visez toate astea.


christmas-clipart-graphicsfairy007b1 2

Când am deschis ochii era dimineață si o creangă de brad îmi înțepa obrazul. Dormisem pe jos, lângă brad, iar Nona sforăia ușor, în fotoliu. Focul din sobă se stinsese de mult și-n cameră era frig. M-am ridicat împleticită și-atunci le-am văzut. Erau acolo, sub brad, ca-n fiecare an, exact cadourile pe care le visasem.

O draperie de catifea roșie

În clasa a patra, am ajuns la Nona şi Taiu, în vacanţa de iarnă, plină de îndoieli. Simţeam că, de fapt, copiii de la şcoală ar putea avea dreptate, deşi voiam din tot sufletul să nu fie aşa. Am luat-o pe Nona deoparte şi i-am mărturisit zbuciumul meu, iar ea mi-a zis că sunt “fetiţă mare de-acum” şi că trebuie să-mi spună adevărul. Uneori, adevărul nu e ceea ce-ţi doreşti să auzi. Nona a deschis debaraua şi a scos dintr-o pungă costumul de Moş Crăciun pe care-l folosise, ani la rând, Taiu, atunci când ne spunea că se duce la magazie după lemne. Văzut la lumina zilei, costumul improvizat dintr-o veche draperie de catifea roşie şi barba din câlţi păreau un arsenal sărăcăcios. Am fost dezamăgită, dar mi-au rămas mirosul bunătăţilor, dimineţile noastre de Ajun în bucătărie, când stăteam în cămaşă de noapte, fără papuci, şi mă ospătam cu cocă de cozonac, în timp ce Nona vorbea cu tigăile şi formele de chec, iar Taiu intra în odaie, aducând primii fulgi de zăpadă.

 

Foto: Pinterest

Leave a Comment