Libanezul Rawi Hage nu este un autor comod și nu scrie romane pentru visători. Literatura sa își trage seva din realitate și pătrunde adînc în dramele lumii contemporane: război, violență, emigrare, alienare.

Locuiește la Montreal, scrie romane recompensate cu premii internaționale, a copilărit într-un Beirut sfîșiat de război civil și a cunoscut în tinerețe umilințele și greutățile vieții de emigrant. Pornind de la experiențele sale extreme, Rawi Hage a reușit să construiască două romane (Jocul lui de Niro, 2006, și Gîndacul, 2008, ambele apărute în traducere la Editura Leda) extrem de vii și captivante, pline de realism și umor negru, dar și de o stranie poezie. Primul se desfășoară pe fundalul războiului care a măcinat Beirutul în timpul anilor ’80, iar cel de-al doilea este o incursiune în “partea întunecată” a vieții emigranților din Canada. Ambele vorbesc despre violență, haos, înstrăinare, alienare, sărăcie, dar și… dragoste. Rawi Hage nu este doar scriitor, ci și artist vizual, fotograf și curator, creațiile sale fiind expuse în muzee și galerii din întreaga lume. Iar după cum veți vedea în interviul de mai jos, mai întîi a fost fotografia și apoi literatura…

Rawi_Hage_5065b

 

De ceva vreme, în România “visul american” s-a transformat în “visul canadian”. Tot mai mulți români își imaginează că în Canada vor găsi fericirea și pleacă să se stabilească acolo. Recent, am vizitat niște prieteni în Ottawa si Montreal și am rămas uimită de cît de calm și liniștit părea totul. Apoi am citit romanul dvs., Gîndacul, și pot spune că m-a șocat ceea ce descrieți în el: violența vieții de emigrant, sordidul, brutalitatea, drama acută a neadaptării… 

Asta pentru că prietenii v-au arătat numai fața frumoasă a lucrurilor! De fapt, ceea ce m-a marcat cel mai mult a fost experiența New York-ului, primul oraș în care am ajuns ca emigrant și în care mi-a fost foarte greu. Cumva, am “transportat” aceasta experiență a izolării, a marginalului, în ambele mele cărți. În Canada, dacă ai bani, ești acceptat. Dar dacă treci dincolo de Montreal, lucrurile nu mai sînt așa de roz, există și sărăcie. Desigur, nu este ca în lumea a treia, nu vei muri de foame, dar situația emigrantilor nu este nici pe departe una ideală.

Ne puteți povesti cîte ceva din experiențele dvs personale, ca emigrant?

Primul meu job la New York a fost într-un magazin unde se vindeau suveniruri kitsch-oase – statuete cu Iisus care clipeau, elefanți de porțelan, lucruri de genul ăsta.  Am lucrat într-un magazin de pantofi, în restaurante. Apoi mi-au expirat actele și a trebuit să părăsesc Statele Unite și așa am ajuns în Canada.

Copil fiind, ați trăit timp de nouă ani experiența teribilă a unui război civil care v-a măcinat țara. Cît de traumatizant a fost?

Aveam 9 ani cînd a izbucnit războiul… A fost cu siguranță o traumă, au fost luni în care trăiam numai în adăposturi, la subsolul blocului. Tatăl meu ieșea de acolo numai ca să aducă mîncare. Scolile se închideau mai mereu, erau bombardate. Însă în vremuri grele ca acelea, comunitățile erau mult mai strînse. Trăind laolaltă cu vecinii, împărțind aceeași mîncare, aceleași lucruri, ajungeam să fim o mare familie.

 V-ați mai întors vreodată în locurile copilăriei?

Da, am revenit de mai multe ori, în anii ’90, dupa ce am obținut cetățenia canadiană. În 1996, deși războiul se oprise, tot centrul orașului era încă distrus. De abia prin 1998 au început să refacă cladirile. Apoi, în Beirut exista această împărțire între partea de est, a creștinilor, și cea de vest, a musulmanilor. Acum este un oraș foarte viu, foarte vizitat de turiști, mai ales vara. Este un oraș cu două fețe, una fundamentalistă, religioasă, și una foarte liberală. Există chiar și baruri gay în Beirut… Alegerea îți aparține. Cînd mă plimb prin cartierul copilăriei mele, încă văd aceleași magazine, băcănia din coltul străzii, însă cei din generația mea sînt cu toții plecați.

Citind Jocul lui de Niro, am remarcat că violența în Beirut exista nu doar la nivel social, ci și în relațiile de familie. Este tot o consecință a războiului?

Cred că războiul atinge tot. Societatea devine fragmentată. Totul se schimbă. De exemplu, tatăl meu și-a pierdut afacerea din cauza războiului și astfel, dintr-odată, a trecut de la situația unui om prosper la cea a unui om foarte sărac, ceea ce a pus o mare presiune asupra lui și a întregii familii. Oamenii își pierdeau rudele în război, eu însumi mi-am pierdut doi prieteni. Apoi, tot războiul a dus la ridicarea unei noi clase sociale, o clasă de oameni needucați, violenți, corupți și avizi de putere. Clasa de mijloc, care deținea înainte puterea, a fost înlocuită de acești oameni care au început să facă bani și să controleze lucrurile.

Scrisul a vindecat rănile și traumele pe care vi le-a lăsat războiul?

Cred că da. Și probabil nu voi mai scrie despre războiul civil din Liban, cel puțin nu în cel de-al treilea roman. Nu sînt un scriitor preocupat de probleme locale, ci mai degrabă universale. Am un prieten, un scriitor indian, care se duce în fiecare an la Bombay și scrie despre copilăria petrecută acolo. Pot să înțeleg de ce – Bombay este un oraș fantastic – dar eu nu aș merge atît de departe…

Ați declarat că nu ați vrut niciodată să deveniți scriitor, nu ați avut vise literare. Primul roman l-ați publicat la 42 de ani. Cum ați început, totuși, să scrieți?

Prima dată, am studiat fotografia. Apoi am participat la o expoziție, în Canada, la Muzeul Civilizațiilor, unde am prezentat o serie de lucrări pe spatele cărora am scris niște scurte povești. Curatorul le-a citit și m-a rugat să scriu ceva pentru catalogul expoziției. Apoi mi-a spus: “Știi, cred că ai talent, cred că ar trebui să te apuci de scris!”. Așa că am început să scriu proză scurtă și, tot scriind, am ajuns și la primul roman.

 Ca artist vizual, vă preocupă aceleași subiecte pe care le explorați în literatură (alienarea, violența, neadaptarea)?

Nu, cred că tratez fotografia mai mult din punct de vedere artistic și mai puțin din punct de vedere politic. Nu vreau să fiu un fotojurnalist. Pentru că am crescut într-o zonă de război, nu aș vrea să mă reîntorc la așa ceva, nu am acel tip de romantism care-i motivează pe fotojurnaliștii de război. Privesc fotografia ca pe o formă intelectuală de artă. Cred că pentru a face un statement politic, literatura este mai potrivită decît fotografia. Îmi place fotografia, dar nu am același atașament emoțional față de ea ca pentru literatură. În fotografie caut frumusețea și plăcerea proprie, în timp ce atunci cînd scriu, cred că scriu pentru lumea întreagă. Sînt un scriitor căruia îi place să protesteze.

Este protestul o opțiune personală sau credeți că ar trebui să fie misiunea oricărui scriitor?

Cred că scrisul în sine e o formă de protest, dar desigur există mai multe grade. Oricum, încerc să evit scrisul ca formă de propagandă. Cred că un scriitor poate să fie oricît de politic, de controversat, de radical dorește, atîta timp cît își amintește că scrie literatură, iar literatura este o forma de artă, care presupune și alte lucruri: formă frumusețe, imaginație, stil etc.

Gîndacul este cartea unui emigrant care critică foarte dur țara care l-a acceptat… Ce fel de reactii a stîrnit în Canada?

A fost nominalizat la toate premiile posibile din Canada *(zîmbește). E adevărat, nu am jucat rolul emigrantului recunoscător, ci am criticat societatea canadiană. Și refuz să joc rolul tipic al emigrantului care venit în suferință și a găsit aici fericirea. Canadienii m-au întrebat de ce sînt așa de critic și le-am răspuns: “Tocmai pentru că mă simt canadian!”. Particip la democrația canadiană și o parte a democrației și a statutului de cetățean este tocmai acest spirit critic. Nu critic Canada pentru că o urăsc, ci pentru că vreau să ajut. Nu am nici un fel de complex de inferioritate pentru că nu sînt născut acolo, mă simt egal cu toți ceilalți. Sînt lucruri la Canada care îmi plac și lucruri care nu-mi plac.

Cum ar fi?

Îmi plac valorile liberale, respectul acordat individului, femeilor, faptul că există școli și grădinițe publice, faptul că artele sînt încurajate. Nu-mi plac politica externă a Canadei, ipocrizia, felul în care a fost tratată populația nativă, industriile de extracție a combustibilului care contribuie la degradarea mediului. Nu ma păcălește fațada idilică a Canadei, pentru că știu că dedesubtul ei se ascunde o altă lume, se ascunde violența. Despre asta este vorba în Gîndacul…

Romanele dvs. au o lista impresionantă de premii literare internationale. În ce fel influențează/ ajută premiile un scriitor?

Devin mai arogant, priviți-mă! *(rîde). Mă bucură această recunoaștere și faptul că astfel munca mea devine mai cunoscută, iar situația mea financiară mai stabilă. Nu cred că premiile mi-ar putea compromite scrisul pe viitor, am încă destulă furie în mine. Pe de altă parte, depinde ce așteptări ai de la literatură. Există cititori care citesc pentru că vor să evadeze din lumea reală într-una a fanteziei. Nu aceștia sînt cititorii mei!

 Cum sînt, atunci, cititorii dvs ideali?

Inteligenți!

Aveți modele literare? Romanul Gîndacul te duce oarecum cu gîndul la Kafka…

Am gusturi literare foarte eclectice, nu am un model anume.

 În ce limbă scrieți?

În engleză, dar cu accent (rîde).

 

 (interviu publicat in revista ELLE; foto http://outlookaub.com)