Cîntec de dragoste pentru New York

jazz band

New York-ul este un fel de torent care te ia cu el şi te poartă pe străzi, prin metrouri, prin muzee, magazine, restaurante, parcuri, cartiere, pe poduri şi pe sub poduri, te ameţeşte cu surprize la fiecare pas, cu oameni care mereu vor ceva de la tine (să-ţi ofere ganja sau să te convertească la biserica lui Jesus Christ), cu veşnice reduceri de preţuri, chilipiruri la tarabe, suveniruri kitchoase care spun toate, obsesiv, acelaşi lucru: “I Love NY“, de parcă însuşi oraşul ar fi cumva conştient de forţa lui de atracţie. Atît de îmbibat este totul cu referinţe cinematografice şi literare, încît la primul contact nu faci decît să recunoşti lucruri văzute în filme sau citite în cărţi: străzile pe care mergea De Niro în Once upon a time in America, casele de cărămidă roşiatică prevăzute cu scări de incendiu în faţa cărora orice erou de film care se respectă a condus cel puţin o dată o eroină pentru a-i da “sărutul de la revedere”, Empire State Building, în vîrful căruia şi-au dat întîlnire mai întîi Cary Grant şi Deborah Kerr, apoi Anette Bening şi Warren Beaty şi, în fine, chiar Meg Ryan şi Tom Hanks, raţele din Central Park despre care Holden Caulfield îşi punea, inocent, întrebări…

park new york

După ce treci de faza în care crezi că te plimbi în decorurile vii ale unui gigantic studio cinematografic, începi să înţelegi că oamenii sînt ceea ce merită descoperit cu adevărat. O simplă plimbare cu metroul newyorkez te pune faţă-n faţă cu toate rasele şi naţionalităţile din lume: chinezoaice întorcîndu-se de la lucru şi mîncîndu-şi supa cu tăiţei din borcane de plastic, tineri urbani cu tricouri cool şi ochelari de soare ascultîndu-şi ritmurile electro la iPod, mexicani cu lanţuri groase de aur la gît, negri upper-class îmbrăcaţi în costume impecabile, puşti albi slăbănogi, cu mîinile pline de tatuaje, citind Welsh sau Ellis, japoneze fragile privind în gol către vîrfurile degetelor cu unghii colorate.

Ny

Într-un bar, o chelneriţă mereu zîmbitoare ne-a rugat să-i traducem “Te iubesc, păpuşă mică!” (o amintire lăsată de un român grăbit), o vînzătoare la un magazin de pantofi ne-a repetat de cîteva ori cuvîntul “balamuc”, pe care-l ştia de la soţul ei născut în România, un nene cu intenţii neprecizate, după încercări repetate de a intra în vorbă cu noi, s-a mulţumit să ne ureze “Welcome to New York!”, ne-am trezit cu o pancartă în braţe, pusă de nişte tipi care ne-au fotografiat cu ea în scopuri promoţionale, iar în Washington Square Park am cunoscut un domn al cărui job era să mute oamenii de pe o peluză pe alta, pentru că iarba “trebuie să se odihnească o oră”. Iarba care trebuie să se odihnească şi elanii care-şi cer scuze pentru că sînt mai timizi – iată două chestii foarte neobişnuite pentru cineva venit dintr-o ţară în care eşti înjurat atunci cînd traversezi pe verde, pe trecerea de pietoni!

broadway

Oricum, un lucru e limpede: la New York, oricîţi bani ai avea pe card, cu siguranţă îi vei cheltui pe toţi, iar la sfîrşit vei suferi pentru că nu ţi-au ajuns. E de ajuns să-ţi pui o dorinţă şi vei găsi imediat un mall unde îţi vei găsi dorinţa materializată în cel puţin zece variante de forme, culori, mărimi. Vei găsi şi varianta pentru copii şi pentru vegetarieni. Şi cel puţin una dintre ele va fi afişată drept special offer pe care nu o vei putea refuza. În America înţelegi cel mai bine cum s-a născut consumerismul.

Incredibila poveste a fetiţei Vasile

A fost odată un cuplu de americani care a vizitat România şi a găsit că este o ţară minunată, cu oameni minunaţi şi ospitalieri, care aveau nume minunate. Aşa de mult le-a plăcut americanilor în România (mai ales faptul că aici se întîmplă atîtea lucruri neaşteptate), încît au hotărît că, dacă vor avea vreodată un copil, acesta va purta nume românesc, în amintirea vacanţei petrecute pe plaiurile mioritice. Anii au trecut şi copilul era pe cale să apară, aşa că americanii noştri şi-au sunat prietenii din România şi i-au rugat să le trimită o listă cu nume româneşti tradiţionale. Maria, Ion, Constantin, Vasile, Ileana… ah, Vasile! au spus ei, încîntaţi, ce nume frumos, n-ar fi nice, darling, să-i spunem copilului Vasile? În febra naşterii şi a pregătirilor, au uitat să verifice ce nume sînt de băieţi şi ce nume de fete, iar “Vasile” îi vrăjise oricum, iremediabil, cu sonorităţile lui nemaiîntîlnite. Aşa se face că americanii noştri n-au mai stat pe gînduri: şi-au botezat fetiţa nou-născută cu nume de plăieş.

times square

Un zboruleţ către casă

Orice vacanţă are un sfîrşit, iar sfîrşitul trebuie să fie lent, pentru a te obişnui cu reîntoarcerea în patrie. Un drum de zece ore cu avionul este tranziţia perfectă. Mai ales atunci cînd esti anunţat, încă de la îmbarcare, astfel: “Ladies and gentlemen, we have no entertainment on this flight, no TV, no music, no films!“, cauza fiind o defecţiune tehnică. De entertainment-ul involuntar al zborului s-a ocupat însă steward-ul român, un domn jovial şi uşor transpirat, cu cravata deznodată, care împingea căruciorul cu mîncare strigînd, prevăzător: “Doamnelor şi domnilor, atenţie la mînuţeee şi la picioruşeee! Feriţi mînuţeleee şi picioruşeleee!”, neuitînd nici să ne atragă atenţia, periodic, să ne punem “centuricile” şi să ne ţinem bagajele în “compartimentuţele” speciale. La finalul zborului, la fel de jovial şi de transpirat, dar cu simţul datoriei împlinite, steward-ul a ţinut să ne consoleze că “poate a fost mai bine că n-am avut filme la bord, c-aşa a dormit lumea-n avion ca ursuleţii” şi şi-a exprimat speranţa că “dac-o vrea bunuţul Dumnezeu, poate c-o să mai alegeţi compania noastră şi data viitoare.

 

Publicat in Dilema Veche, septembrie 2009
Foto: Adina Rosetti