M-a vizitat prima dată prin clasa a şaptea, nu ştiam exact cum se numeşte şi de unde vine, dar mă ţintuia ore-ntregi cu ochii în tavan, după ce terminam lecţiile, care deveneau tot mai greu de suportat. La început am crezut că era tristeţe, dar nu, tristeţea era altceva, o durere care începea surd, mocnit, şi apoi creştea, mă împresura din toate părţile, şi numai lacrimile o mai do­moleau, o îmblânzeau, până când se retrăgea şi dis­părea aproape de tot, ca un animal rănit care se re­fu­giază tăcut înapoi, în adâncurile din care a ieşit. Acum era altceva, tristeţea aia se împletea cu aşteptare, visare cu ochii deschişi, un soi de dor ne­lămurit, şi după o vreme, am în­ceput să mă întreb dacă nu cumva toate astea ar fi putut avea vreo legătură cu ploaia inter­mi­nabilă de afară, cu umezeala şi aburul care pluteau de la primele ore ale dimineţii peste oraş, cu frigul şi cu norii care ţineau me­reu departe lumina soarelui. Avea legătură, am descoperit, cu o oa­re­care voluptate, şi descoperirea asta m-a uimit şi m-a încântat, aşa cum, demult, pe când aveam vreo 4-5 ani şi stăteam cu tata în sufragerie, ascultând muzică la magnetofon, am început deodată să plâng sfâşietor, fără să ştiu de ce, nu mi se-ntâmplase nimic rău, şi-abia după o vreme mi-am dat seama că plâng din cauza muzicii care mi se părea incredibil de frumoasă şi tristă.

 melancholy

Pentru început, m-am lăsat cu totul în voia acestei noi stări care se numea, atât de frumos, “melancolie”. Îi găsisem numele într-o carte scrisă de un adolescent miop, care locuia într-o mansardă cu fereastră rotundă, ca de vapor. Cum pe vremea aia îl iubeam tare mult pe acest adolescent miop, cu tot cu melancoliile lui, care loveau mai ales toamna, am început s-o ademenesc pe domnişoara Melancolie – destul de statornică, de altfel – să mă viziteze mai des (afară oricum ploua şi era frig, deci nu era prea greu), să ne împrietenim, să ne spu­nem poveşti una alteia, mai ales ea mie, pentru că în clasa a şaptea, eu nu aveam prea multe poveşti, în schimb, proaspăta mea prietenă cunoştea îndeaproape o mulţime de scriitori şi poeţi care-i dedicaseră cărţi, po­eme sau – aveam să aflu ceva mai târziu – chiar fil­me. Citeam şi notam conştiincioasă într-un caiet citate pe care le găseam pline de sens, mai ales dacă era vor­ba despre sinucidere sau singurătate (Maupassant: “Si­nuciderea este speranţa celor care nu mai cred în ni­mic, supremul curaj al învinşilor”, Pappini: “Omul sin­gur, absolut singur, absolut despuiat, care nu cere nimic, care nu vrea nimic, care a atins culmea dezin­teresului prin clarviziune eroică…” etc. etc.), alături de versuri tembele din Guns’n’Roses (“And it’s hard to hold a candle/ In the cold November rain”) sau Nir­vana (“I feel stupid and contagious”). În caz că vă în­trebaţi, am păstrat caietul şi-l mai răsfoiesc uneori. Mai ales toamna.
N-aş fi putut să scriu rândurile astea, dacă afară n-ar fi o ploaie bezmetică şi nesfârşită, iar Bucureştiul n-ar fi devenit o mlaştină plină de creaturi duşmă­noa­se, care se încăpăţânează să-l străbată de la un capăt la altul, ciocnindu-se între ele. Ştiu că asta n-are prea mult a face cu acea stare inefabilă care te-ndeamnă la visare poetică, ci e mai mult o “enervare” de toamnă, ener­varea specifică oamenilor care locuiesc în Bucu­reşti şi încep să aibă mii de treburi, încă de la venirea di­mineţii, iar toamna e doar începutul unui lung şir de ne­plăceri, cu cauze pendulând între starea meteo­ro­logică şi starea drumurilor. Poate că am crescut prea mult şi lipsa de timp a început să îmi alunge până şi plăcerea de-a mă lăsa cuprinsă de tristeţuri.

melancholy-woman
Am încercat chiar ieri, am chemat-o pe domnişoara Melancolie, de obicei nu se lăsa rugată prea mult, ve­nea de îndată ce mă găsea singură şi fără chef de ni­mic, n-avea nevoie decât de o vreme mohorâtă, de o ploa­ie bacoviană, de câteva clişee poetice cu ramuri care bat în geam sau poteci solitare, şi apărea, insta­lându-se pentru cel puţin câteva zile, fără niciun fel de grijă că o voi lua pe sus şi-o voi duce la doctor. Ştia că e în siguranţă cu mine, că-mi place destul de mult pre­zenţa ei, mai ales dacă e îndeajuns de drăguţă încât să mă facă să mă aşez la laptop (aş fi vrut să zic la birou, cu un toc şi-o călimară, dar vremurile s-au schim­bat…) şi să încep să scriu câte ceva. Sau măcar am fi stat împreună zile întregi, cufundate împreună în lu­mea dintre copertele unei cărţi. Acum, însă, a refuzat să mă viziteze. Mintea ta e prea ocupată şi nu mai am loc – mi-a explicat domnişoara Melancolie, în­tr-o scur­­tă apariţie -, eşti prea plină de Clara şi Anton, de dusul lor la şcoală şi la grădiniţă, în loc să stai cu nasul în cărţi, studiezi preţurile hăinuţelor de iarnă, nu stai locului o clipă, simt că mă destram numai când te pri­vesc cum roboteşti, şi-mi piere orice chef de vizite, nu suport ţipetele şi nici râsetele de copii, îmi dau dureri de cap, eu nu pot lucra în condiţiile astea – a continuat ea, înţepată – , am nevoie de linişte şi solitudine, nu­mai aşa îmi fac apariţia şi pot garanta spleen intelec­tual, reverie şi alte stări subtile, pe care tu n-o să le mai cunoşti, cel puţin nu în următorii zece ani. Am oftat şi am rugat-o să mai treacă, totuşi, poate ne mai putem împrieteni, chiar şi în condiţiile astea vitrege. I-am arătat, pe internet, buletinul meteo­ro­logic: “Uite, se anunţă ploi de toamnă, preferatele tale!”, i-am promis că o tratez cu muzică tristă, cu cio­colată amăruie şi elegiile lui R.M. Rilke. La nevoie, i-am promis că-i recit din Eminescu. A clătinat din cap şi-a spus că se mai gândeşte… Încă aştept răspuns.

 

 

Publicat in Formula As, octombrie 2013