Una dintre cele mai puternice cărţi pe care le-am citit anul trecut a fost volumul de non-ficţiune “Probe de empatie” (ed. Publica). Am stat de vorbă cu autoarea, aflată în vizită în România ca speaker la conferinţa anuală de jurnalism narativ “The Power of Storytelling.”

IMGL2775
O carte care te zguduie de la primele pagini, poate cea mai profundă şi subtilă analiză a durerii şi a felului în care ne raportăm la ea (atât dinăuntru, cât şi din afară) pe care am citit-o vreodată. Leslie Jamison este născută în Washington, crescută în Los Angeles şi locuieşte acum în Brooklyn, NY. A scris ficţiune, non-ficţiune, a lucrat ca brutar, suplinitor, administrator şi… actor medical, din această ultimă experienţă inspirându-se pentru primul eseu al acestui volum. Actorie medicală înseamnă să te prefaci bolnavă, fiind plătită cu ora, pentru a testa nivelul de empatie al medicilor americani. Ştiu că aşa ceva sună SF pentru România, un motiv în plus pentru a citi această carte. Leslie a petrecut timp documentând şi alte poveşti incredibile, cum ar fi comunitatea celor care cred într-o maladie fictivă numită Morgellons sau a celor obsedaţi de Barkley Marathons (o cursă feroce pe care puţini o pot termina). Mixează poveştile astea cu mărturisiri de o sinceritate crudă din propria ei viaţă, vorbind în despre avorturi, suferinţa feminină, beţiile din dragoste, turismul în zonele de-o sărăcie lucie, reality show-uri şi îndulcitori artificiali, punând mereu întrebările esenţiale despre modul în care înţelegem suferinţa, a noastră şi a celorlalţi. Iar asta, după cum declară, nu o face deloc o expertă în empatie…
Interesul tău asupra acestui subiect a început de la experienţa personală ca actor medical sau a existat dintotdeauna?
Întotdeauna am fost preocupată de empatie, dar nu de conceptul în sine. De fapt, e vorba de un interes pentru umanitate; uneori, mi-e greu să înţeleg ce înseamnă cu adevărat să fii viu, să trăieşti. Dar prima dată când interesul mi-a fost provocat la acest nivel s-a întâmplat când eram actor medical. Eram foarte tânără în perioada aceea, lucram la primul meu roman şi încercam să mă întreţin cu acest job. Mi s-a părut la început ciudată ideea că empatia este ceva ce poate fi testat. Cum putem oare să o explicăm, să o măsurăm? Mi s-a părut o aventură pasionantă să chestionez acest concept.
Cum s-au adunat textele care spun poveşti atât de diferite?
De fapt, ceea ce mă face să scriu este o curiozitate profundă faţă de viaţă şi faţă de vieţile altora. De îndată ce am început să scriu non-ficţiune, să fac reportaje şi interviuri, am realizat că există nişte graniţe şi că nu poţi înţelege o altă persoană pe deplin, deşi există un impuls constant de a vrea să ştii totul. Am început să adun texte şi mi-am dat seama că în centrul lor stă acesta idee comună de empatie. Însă nu voiam ca această idee să fie prea evidentă, să limiteze, să ţipe la cititor, voiam să existe diversitate şi diferenţe în aceste eseuri. Fiecare dintre texte îşi urmează propriul său drum.

Ce ai învăţat despre limitele empatiei scriind această carte?
O parte din ce am învăţat are de-a face cu tensiunea dintre imaginaţie şi adevăr. Am tendinţa să-mi creez poveşti în minte despre ce cred că ar gândi alţii. E o provocare în sensul bun să încerc să nu fac asta, să mă mulţumesc cu ceea ce oamenii spun cu adevărat, să-mi supraveghez încontinuu propria varianta a poveştii.
Cum au reacţionat oamenii citindu-şi propriile poveşti în cartea ta?
Aproape toate textele au fost publicate, înainte de a apărea în carte, în diferite reviste şi acolo s-au întâlnit prima dată “subiecţii” cu poveştile scrise despre ei. Mi-am făcut cele mai multe griji despre cei care apar în eseul despre boală Morgellons, pentru că ştiam că e un subiect foarte delicat şi ei sunt obişnuiţi să fie trataţi fără respect şi să fie judecaţi. Pe de o parte, sunt îngroziţi că s-ar putea întâmplă asta, pe de altă parte, îşi doresc foarte mult să se facă auziţi. Şi-au dorit că eu să dovedesc că poveştile lor sunt adevărate, iar eu ştiam că nu o să scriu aşa cum şi-ar dori ei. Eram neliniştită că s-ar putea simţi trădaţi. Dar în final, cred că ceea ce le-a plăcut chiar tonul articolului.

Ai spune că ești un bun jurnalist?
De fapt, cred că nu sunt un bun jurnalist tocmai pentru că îmi pasă prea mult de subiecte. Şi mă tem să nu scriu ceva ce subiectul nu şi-ar dori, de aceea uneori mi-e greu să fac interviuri, să pun întrebările cele mai importante. Cred că atunci când stăteam de vorbă în închisoare cu alergătorul Charlie, era dornic să vorbească despre un lucru: despre nedreptatea care i se făcuse, despre faptul că nu era corect să fie închis. Iar eu voiam să vorbesc mai ales despre experienţa lui acolo… Uneori, povestea pe care ai vrea să o scrii despre cineva nu e cea pe care e dispus să ţi-o împărtăşească. Te duci să vorbeşti despre un subiect şi pleci cu unul diferit.

IMGL2805
Care a fost povestea cel mai greu de scris şi documentat?
Probabil că prima şi ultima. Chiar dacă nu au presupus deplasări. Cea cu maratonul a fost dificilă, în sensul în care a trebuit să petrec ore întregi într-o maşină, dar pe de altă parte a fost uşor de scris, pentru că materialul era atât de fascinant. Aproape că nu am făcut nimic altceva decât să observ şi să iau notiţe. Acum trei ani, doi regizori au citit povestea şi au hotărât să facă un film documentar pornind de la ea.
Primul şi ultimul eseu au fost greu de scris în sensul că m-am învârtit în jurul unor idei foarte mari: empatie, reprezentarea durerii, cum influenţează genul pe care-l avem toate astea. Ştiam că nu pot epuiza subiectele astea. Aşa că a trebuit să mă împac cu faptul că o să spun doar o parte din ce poate fi spus şi să mă gândesc ce pot face cu această parte. Am rescris mult, am avut multe drafturi, am făcut pauză şi am revenit. Atunci când scrii despre propria ta viaţă, cel mai greu lucru e să te înţelegi pe ţine însuţi.

Nu simţi că atunci când scrii atât de mult despre propriile experienţe parcă încep să nu-ţi mai aparţină?
Când scriu despre mine, simt că ceea ce scriu nu mai este viaţa mea. Dar rezultatul nu e ca o fotografie sau ca un jurnal, ci ca un obiect foarte lucrat, ca o sculptură care are la bază experienţele mele. De multe ori cititorii confundă şi, când citesc ceva scris de mine, simt că mă cunosc, că ştiu cum e viaţa mea, când de fapt e vorba doar despre o bucată minusculă.

Cum ştii ce poveşti să scoţi din tot ceea ce aduni?
Învăţ de fiecare dată ce e important, cum să răspund la întrebările importante. De exemplu, pentru primul eseu, întrebarea era cât de “intenţionată” poate fi empatia. Ce experienţe am avut care ar răspunde la această întrebare? Ce anume din felul în care m-au tratat doctorii ar răspunde la această întrebare? Am avut multe experienţe cu doctorii, dar numai una dintre ele a ajuns să fie relatată în eseu. Câteodată pornesc de la o idee şi mă gândesc care e legătura dintre această idee şi experienţele pe care le-am avut.

Cum poate fi învăţată empatia?
Cred că vine cumva dintr-un impuls natural de a te pune în locul cuiva. Sigur, e nevoie de multă flexibilitate, dar sunt şi alegeri pe care le poţi face ca fiinţă umană. Nu poţi alege să simţi empatie, dar poţi alege să faci lucruri care vor sfârşi prin a te face mai empatic.

„Vreau ca inimile noastre să fie deschise” – este finalul cărții tale. Ce crezi că ne împiedică? Care e cel mai mare duşman al empatiei?
Un duşman al empatiei este frica. Frica de necunoscut. Frica ne opreşte din a ne implica. Când sunt atât de concentrat pe mine însumi, e de obicei din cauza fricii. De exemplu, frica de a nu face faţă la serviciu, care mă face obsedat de muncă mea şi mă împiedică să mă gândesc şi la alţii. Sau frica de a pierde ceva ce iubesc, care poate duce la obsesie. Frica ne face să fim absorbiţi de propriile noastre vieţi şi anxioşi. Pe de altă parte, e şi un motiv practic: nu avem destul loc în inimile şi minţile noastre. Nu avem timp să ne gândim la experienţele tuturor oamenilor. Cumva, punem bariere între noi şi restul oamenilor. E o frică de a renunţă la ceva din noi înşine. Pentru mine, e interesant să mă gândesc că, de fapt, nu ne pierdem ceva din noi înşine gândindu-ne la alţii, ci ne “expandăm”, ne îmbogăţim. Când dai cu adevărat atenţie cuiva, ceva se întoarce înapoi la tine.

Mulţi te consideră un guru al empatiei după cartea aceasta. Cum te descurci cu asta?
Da, e ciudat, şi din cauza asta multă vreme m-am considerat o impostoare. Nu sunt un model, nu am puteri speciale. Dar, de câte ori mă duc undeva să vorbesc despre cartea mea, oamenii vor răspunsuri, iar cartea mea pune întrebări pe 200 de pagini. Eu încă lucrez la empatia mea, faţă de fiica mea, faţă de oamenii străzii pe care-i văd zilnic în New York şi pe care nu pot să-i salvez, nici măcar dându-le câte o sută de dolari fiecăruia. E o problemă cu care mă confrunt zilnic.

IMGL2898
Te simţi vinovată din acest motiv?
Tot timpul. Cred însă că într-un fel, vina poate fi productivă dacă te împinge să fii mai bun. Trebuie să ne gândim la viaţa noastră nu ca la o operă încheiată, ci ca la un work în progress. Însă vina poate fi şi obositoare. Dacă o laşi să devină prea puternică, nu mai poţi auzi altceva.

După cum sugerezi în cartea ta, în capitolul Marea Teorie a suferinţei feminine, acest constant sentiment de vină ar putea fi ceva legat de feminitate…
Cred că e diferit de la cultură la cultură, dar în general de la femei se aşteaptă să fie cele care oferă mai multă grijă şi atenţie, şi nu doar faţă de copii. Ca femeie, simt că am internalizat această aşteptare. Cum nu poţi face asta tot timpul, ajungi să ai senzaţia de ratare. Devine un soi de cerc. Eşti conştientă de aşteptările culturale şi îţi construieşti identitatea ca femeie în jurul lor. Eu am crescut aşa: auzind femei povestind şi împărtăşindu-şi sentimentele, întrebându-i pe alţii cum se simt.
Poate putem să-i educăm şi pe bărbaţi în acest sens…
Cunosc bărbaţi cărora nu le e frică de asta – mă gândesc la Dave din primul eseu din carte. Empatia poate îmbrăca multe forme. Poate însemna pur şi simplu să fii acolo, să fii prezent pentru cineva.

Participi la o mulţime de evenimente, workshopuri, c  onferinţe în toată lumea. Îţi place să le vorbeşti oamenilor? De obicei, celor care scriu nu le place neapărat să şi vorbească despre asta…
Îmi place, dar am două sentimente diferite. Încă mi se pare ceva suprarealist că oamenii vor să vin şi să vorbesc. Mă simt onorată de asta şi-mi place să aud reacţiile oamenilor, mai ales în legătură cu scrisul, naraţiunea, ficţiunea. Ştiu bine lumea din care vin şi sunt atât de curioasă să aflu cum merg lucrurile şi în alte părţi! Aşa că sunt încântată să vin aici şi să vorbesc, dar sunt şi mai încântată că pot fi aici ca să ascult!

Următorul tău proiect?
Lucrez la el de cinci ani, dinainte de a publică empatia. O carte despre adicţii şi reabilitare. O parte e o poveste personală, cealaltă parte e despre cum alţi scriitori au scris poveşti despre adicţie, cum şi-au adus propriile poveşti în scris. Apoi studiez centrele de recovery şi cum storytellingul face parte din vindecarea pacienţilor.
(interviu realizat pentru revista Unica)
Foto Andreea Goia