Istoria mea cu Moș Crăciun este lungă și tumultuoasă. A început, ca orice poveste, cu “a fost odată”, a continuat cu certuri și dezamăgiri, o vreme am rîs și am fugit de el, pentru ca în final să ne împrietenim din nou.

VintageChristmas3

Magia

Întîmplător sau nu, bunicul lipsea întotdeauna cînd apărea Moș Crăciun. Nu știu cum se făcea că mereu pleca să aducă lemne pentru sobă sau altă treabă din asta și rata exact momentul în care la fereastră se ițea chipul bărbos și acoperit cu scufie roșie al Moșului (mai precis, al lui Moș Gerilă, pentru că ne aflam încă în epoca Tovarășilor, în care și miracolele de Crăciun veneau tot pe linie de partid). Despre Moș știam că vine dintr-o țară îndepărtată și friguroasă, unde se află cea mai mare fabrică de jucării din lume, că renii îi trag sania prin cer, că are un dispozitiv cu totul și cu totul special prin care află dacă ai fost sau nu cuminte (așadar, nu-l puteai păcăli în scrisori) și că timpul curge altfel pentru el, din moment ce, într-o singură noapte, e în stare să viziteze milioane de copii de pe tot globul pămîntesc.

În fiecare an, încă din noiembrie, mă apucam să-i compun Moșului o lungă scrisoare în care treceam următoarele cadouri pe care aș fi vrut să le primesc: un penar chinezesc, cîteva păpuși Barbie (cu precizarea: de-alea adevărate, nu imitații bulgărești), radiere frumos mirositoare, abțibilduri cu sclipici, ascuțitoare în formă de fructe, pixuri în culori pastel, cîteva reviste străine cu actori și cîntăreți, brizbizuri de prins părul în culori-fantezie, gume de mestecat cu diverse arome, baloane colorate, carioci fosforescente, o cutie cu Lego. Scriam mai multe, “ca să fie”, juram că am fost cuminte și-am luat numai note bune, iar Moșu’ își alegea din fabrica lui de jucării ce anume urma să primesc. Cînd apărea, ma emoționam într-așa un hal, încît nici nu ridicam privirea către el. Bolboroseam poezioara cu fulgi de nea și brăduleț-brăduț-drăguț cu ochii în pămînt, motiv pentru care nu observam asemănarea izbitoare dintre Moșul aducător de cadouri și bunicul ieșit întîmplător după lemne.

Într-un singur an, l-am așteptat pe Moș pînă după miezul nopții, dar el n-a venit (explicația oficială fiind că nu terminase de împărțit cadourile copiilor din China, iar în China, după cum se știe, sînt copii mulți), așa că am adormit sub brad, plină de speranță, pînă cînd m-au cules părinții și m-au dus în pat. Dimineața, cadourile apăruseră în mod miraculos sub bradul împodobit, printre ele fiind și mult-visatul penar chinezesc pe care Moșul îl adusese, mai mult ca sigur, chiar din țara lui de baștină.

Șocul

Prin clasa a doua sau a treia, inevitabilul s-a produs. Colega mea de bancă, Sasu Daniela, mi-a mărturisit, cu aerul că făcuse o descoperire epocală, că Moș Crăciun este, de fapt, o invenție a părinților și că – vezi Doamne! – n-ar exista cu adevărat. Ce tîmpenie! Bineînțeles că n-am crezut-o! Doar îl văzusem cu ochii mei, îi spusesem poezii cu iarna și brăduții, îl trăsesem de barba albă și-l lăsasem să mă pupe pe obraji atunci cînd îmi dăruia cadourile din tolbă. Sasu Daniela “s-a rîs” de mine pînă n-a mai putut, auzind asemenea naivități, și le-a spus și celorlalți copii, care s-au pus pe hlizeală: i-auzi, fraiera de Ștefănescu Adina încă mai crede că există Moș Crăciun, te pomenești că mai crede și că barza aduce copiii! (În barză nu mai credeam, dar procesul aducerii copiilor pe lume îmi era, oricum, necunoscut.) Am înghițit în sec, iar părinții și bunicii mi-au confirmat ceea ce n-aș fi vrut să cred: și anume că Moș Crăciun într-adevăr nu există! Ca să mă convingă (nu voiam să renunț la acest mit în ruptul capului!), mi-au arătat chiar costumul din catifea roșie al bunicului, făcut dintr-o fostă draperie, barba falsă din vată și cîlți și tolba de cadori improvizată dintr-o față de pernă. Tot arsenalul, văzut într-o pungă bine ascunsă în debara, părea neconvingător și sărăcăcios. În anul acela am avut cel mai trist Crăciun din viața mea, cu toate că am primit prima mea păpușă Barbie adevărată…

Negarea

Cel mai tare lucru pe care putea să-l facă Moș Crăciun pentru mine, în adolescență, era să-mi aducă din țara lui îndepărtată și friguroasă niște bani ca să-mi iau “țoale”, cosmetice și să-mi rămînă și de discotecă. În rest, era doar un simbol învechit al unei copilării de care nu știam cum să scap mai repede. Listele mele pentru Moșu’, adică pentru ai mei, conțineau chestii foarte puțin inocente, de genul: blugi evazați, rochie pentru Revelion, pantofi cu platforme și tocuri de 15 centimetri, fond de ten, mascara, ruj, vopsea de păr, bani de plecat la munte cu prietenii.

Bunicul continua să se îmbrace în costumul lui roșu ponosit, pentru fratele meu mai mic, dar mie Moș Crăciun mi se părea un bun prilej de-a face mișto, așa că îl priveam pe bietul frate-miu îngînîndu-și poezioarele cu fulgii de nea și brăduleț-brăduț-drăguț și pufneam ironic în rîs, dorindu-mi să se termine mai repede toată tărășenia ca să mă pot furișa afară, la o țigară. Desigur, nu mă puteam bucura nici de toate bunătățile făcute de bunica, fiind la o veșnică dietă, așa că-mi petreceam restul serii de Crăciun mîncînd două mere și închizîndu-mă în camera mea ca să ascult muzică rock cu sonorul la maximum. Uneori, noaptea, pe furiș, mă strecuram în bucătărie și dădeam iama în cel mai bun cozonac cu nucă și stafide pe care l-am gustat vreodată, dar secretul ăsta rămînea doar între mine și… Moș Crăciun.

Fuga

După ce m-am făcut mare, pînă acum cîțiva ani, am fugit cît am putut de Moș Crăciun. Și de magia sărbătorilor de iarnă, a Lunii Cadourilor, a supermegaofertelor de Crăciun. Mă intoxicasem cu imaginea senil-surîzătoare a Moșului cu barba albă care apărea pretutindeni în oraș, invitîndu-mă în supermarket, oferindu-mi promoții la electrocasnice, trăgîndu-mă de mînă să-mi fac asigurare de viață. Lista mea de Crăciun nu mai conținea nici abțibilduri cu personaje din desene animate, nici bani de “țoale” și discotecă, ci chestiuni mult mai prozaice, care o faceau să semene cu unul dintre acele “to-do list” de la birou. De exemplu: manichiură, sunat mătușa Ruxandra, cumpărat cadou verișorului Dănuț (ce naiba să-i mai iau și anu’ ăsta?!), dus rochie curățat, plătit impozit casă, verificare mașină service, căutat vilă munte Revelion, terminat abonament sală, cumpărat grăunțe papagal, schimbat tunsoare, comandat pe internet cadou șefului. Of, cam deprimant, nu-i așa? Nu-i de mirare că l-am găsit pe Moș Crăciun direct vinovat pentru cozile de la supermarket și chiar de la librărie, pentru traficul ajuns la paroxism, SMS-urile enervante cu urări de sărbători, știrile dezolante de la televizor cu excese culinare în noaptea de Ajun, invazia de domnișoare cu costume roșii și scufițe care împart pliante prin magazine, luminițele năucitoare de pe Magheru, golirea inevitabilă a contului bancar, depresia de după și o mulțime de alte neajunsuri și neplăceri de care el, în țara lui îndepărtată și friguroasă, probabil n-are deloc habar.

Regăsirea

Trebuie să vă dau o veste bună: de cîțiva ani, m-am reîmprietenit cu Moș Crăciun. Nu prea am avut încotro, pentru că am trecut de partea cealaltă a baricadei, în tabăra celor care conspiră pentru ca el, Moșul, să-și facă apariția în seara de Ajun cu tolba plină cu cadouri. Motivul acestei schimbări bruște este, desigur, fetița mea Clara. Am acasă un loc secret în care ascund cărți și jucării încă din august, mă dau de ceasul morții să fac rost de costum roșu din catifea, încerc să-mi conving cîte un prieten burlac că a face pe Moșul pentru o fetiță este mult mai interesant decît o noapte petrecută în vreun club, sar în sus de bucurie atunci cînd găsesc un set de mini-ceșcuțe din porțelan, care seamănă pînă la identificare cu cele din care bea ceai Alice cu Pălărierul Nebun și Iepurele de Martie, în Țara Minunilor.

Una peste alta, nimic nu mă mai poate face acum să cred că Moș Crăciun este doar o invenție, chiar dacă frate-miu, îmbrăcat într-un impecabil costum din catifea roșie, nu reușește deloc să egaleze performanțele actoricești de Moș Crăciun ale bunicului meu, cu costumul lui improvizat dintr-o fostă draperie și barbă din cîlți și vată.

 

Publicat in ELLE, 2009