(interviu publicat in revista Unica, august 2015)

O iubesc și o admir pe Isabel Allende încă de la prima ei carte pe care am citit-o, „Casa spiritelor“ (Humanitas, 2003) și am continuat să îi devorez aproape toate scrierile publicate la noi, de la poveștile impregnate cu acel realism magic specific sud-american până la tulburătoarele cărți de memorii în care-și dezvăluie cele mai intime întâmplări și trăiri. Lăsând la o parte succesul de care se bucură cele 21 de cărți publicate, Allende este un personaj în sine, o personalitate puternică: are în spate o carieră de jurnalistă, continuată cu cea de scriitoare și de activistă pentru drepturile femeii, a trecut printr-un exil, moartea unei fiice iubite, a regăsit dragostea la 43 de ani, a călătorit în întreaga lume, totul cu o pasiune neobosită pentru viață și pentru povești. În prezent, la 73 ani, Isabel Allende locuiește în San Francisco î­mpreună cu soțul ei, continuând să scrie câte 11 ore pe zi, reinventându-se cu fiecare nouă carte. Cel mai recent tradus în română volum, „Ripper“(Humanitas, 2015), schimbă complet stilul cu care și-a obișnuit cititorii, demonstrând că pentru Isabel Allende niciun gen literar nu este imposibil!

 isabel 2

Ripper este un „crime thriller“, ceva ce nu ați mai încercat până acum. Cum v-ați hotărât să abordați acest gen?
A fost ideea agentului meu, Carmen Balcell; ea se gândise că aș putea scrie un roman polițist, împreună cu soțul meu, William Gordon, care este autor de astfel de romane. Am încercat, dar nu a mers. Willie scrie în engleză, eu în spaniolă; el nu se poate concentra mai mult de 11 minute, eu pot lucra 11 ore, el scrie despre San Francisco al anilor ’60, o perioadă pe care o cunoaște foarte bine, așa că nu se documentează, în timp ce eu obișnuiesc să fac research intens. Am sfârșit prin a ne certa înainte de a începe cartea, așa că el s-a dus în camera lui să-și scrie cel de-al șaselea roman, în timp ce eu m-am dus în a mea, pentru a începe primul meu roman polițist.

 

Cât de dificil și cât de amuzant a fost lucrul la această carte?
A fost amuzant și totodată o mare provocare pentru mine, pentru că știam foarte puțin despre acest gen. Mi-a plăcut să-mi imaginez crimele, să-mi construiesc personajele, în special asasinul, și să scriu despre San Francisco, un oraș pe care-l iubesc.

V-ați documentat intens și chiar ați luat lecții de scriere a romanelor polițiste…
Am participat la o conferință pentru Mystery Writers, unde am cunoscut experți în tot ceea ce aveam nevoie pentru carte: arme, medicină legală, otrăvuri, autopsii, felul în care lucrează poliția etc. Oricum, eu scriu în spaniolă, așa că a trebuit să traduc ce învățasem în engleză și nu aveam cum să le cer experților verificarea celor scrise. Din fericire, nu am făcut greșeli serioase. Am făcut research și pentru construcția personajelor: am găsit un fost soldat din Forțele Speciale Americane (Navy SEAL) care m-a ajutat să-l conturez pe Ryan, un căpitan de marină care mi-a arătat locurile de care aveam nevoie în San Francisco, un psiholog care a lucrat cu criminali în serie, o vindecătoare care a fost sursa de inspirație pentru personajul Indiana și așa mai departe.

Ați stârnit o adevărată controversă declarând că nu sunteți un fan al romanelor cu crime și mistere, tocmai când ați scris și publicat unul. A fost cumva o declarație autoironică?
Îmi pare rău că gluma pe care am făcut-o la un post de radio a stârnit furie în rândul fanilor acestui gen. Am spus că genul acesta este ficțiune pură și are o formulă anume, m-am distrat scriind romanul și nu l-am luat foarte în serios. Dar asta nu înseamnă că nu-mi fac treaba cât se poate de serios: scriu cât de bine pot, mă documentez mult și țin seama de regulile genului.

Chiar și într-un roman polițist, multe dintre personaje sunt inspirate de persoane reale. Ne puteți dezvălui puțin din procesul creativ prin care realitatea se transformă în ficțiune în mintea unui scriitor?
Pentru mine, de obicei, este mai ușor să găsesc o persoană care să-mi inspire un personaj decât să inventez pur și simplu unul din senin. Vreau ca personajul să fie cât mai real posibil. Oamenii reali sunt contradictorii și complecși, au reacții surprinzătoare sau neașteptate, care mă fascinează. Sunt un bun observator și un bun intervievator, îi fac pe oameni să-mi povestească viețile lor, motivațiile, secretele și visurile.

Fanii dumneavoastră, printre care mă număr, sunt obișnuiți cu poveștile pline de umor, emoție și acel minunat realism magic din primele dvs. cărți, iar Ripper este foarte diferit de toate acestea. Ce reacții ați avut până acum și cât de important este pentru dvs. feedbackul cititorilor?
Feedbackul cititorilor este foarte important pentru mine, nu scriu pentru mine însămi. „Ripper“ este povestea groaznică a unui criminal în serie, dar are și personaje calde și iubitoare, precum Indiana, și are și mult umor. Realismul magic nu se potrivea cu o astfel de poveste. Reacția cititorilor mei fideli a fost foarte generoasă.

Isabel Allende credit Lori Barra_0

Începeți întotdeauna lucrul la o nouă carte pe 8 ianuarie, o dată foarte importantă pentru dumneavoastră. Care este „ceremonia“ începerii unui nou proiect?
Am nevoie de o zi anume pentru a începe, din cauză că am o viață foarte complicată. |mi trebuie câteva luni de liniște și singurătate pe an, altfel nu aș putea scrie. Pe 8 ianuarie ard puțină salvie în studioul meu pentru „a curăța aerul de energiile negative“, cum spun nativii americani, aprind o lumânare pentru a chema spiritele fiicei mele Paula și ale bunicilor mei (ei mă inspiră) și-mi fac un ceai de mango, pe care-l ador. Apoi sunt gata să încep.

Mario Vargas Llosa spunea că literatura bună, adevărată, este întotdeauna subversivă, rebelă, provoacă realitatea. Ce părere aveți, ce înseamnă pentru dumneavoastră literatura bună?
Sunt complet de acord cu Mario, dar aș adăuga că literatura bună are și puterea de a te transforma; te atinge profund, îți schimbă sufletul și mintea. Poveștile bune, atunci când sunt și bine spuse, au puterea asta asupra cititorului.

Ce înseamnă succesul pentru un scriitor?
Succesul se întâmplă într-un cerc exterior. Cercul interior, format din familia și prietenii mei intimi, este neatins de succes. Succesul înseamnă oameni care sunt buni cu mine și pe care îi respect; asta e ceva minunat! Viața mea este mai confortabilă acum decât a fost vreodată, pentru că am resurse financiare, îmi pot ajuta familia, am o fundație care sprijină femeile și pot lucra în condițiile mele. Asta nu înseamnă că lucrez mai puț­in, pentru că, din păcate, sunt o workaholică, dar în adâncul minții știu că nu mă grăbesc, că nu am obligația de a termina o carte și că mă pot opri din lucru atunci când doresc. Sunt liberă.

Ați scris mai multe cărți de memorii. Cum te schimbă scrierea memoriilor, ce fel de curaj îți trebuie pentru a-ți deschide astfel inima și viața și a le pune în scris?
Cărțile de memorii sunt foarte importante pentru mine. Prima, „Paula“, m-a ajutat să înțeleg ce s-a întâmplat cu fiica mea și să accept moartea ei. A scrie memorii, dar și ficțiune, m-a ajutat să-mi rememorez țara, Chile – o țară pe care am pierdut-o în urma loviturii militare de stat din 1973, și anii de exil care au urmat. Scrisul este un exercițiu de memorie, o călătorie în trecut și în adâncul sufletului.

Ce faceți atunci când vă confruntați cu celebrul blocaj al scriitorului?
Am trecut prin asta după moartea fiicei mele. Nu am putut scrie vreme de trei ani, până când am realizat că sunt de formație jurnalist și, dacă mi se dă o temă și timp să mă documentez, pot scrie despre aproape orice. Așa că am decis să-mi dau singură ceva de lucru: o carte de nonficțiune despre dragoste și mâncare. Era cât de departe de durere și moarte puteam merge. Am scris „Afrodita“, o carte de memorii, despre lăcomie și dorință. Acum știu că, dacă mă confrunt cu un astfel de blocaj, mă pot întoarce întotdeauna la nonficțiune.

 Isabel_800px

 

Trei calități pe care ar trebui să le aibă un bun scriitor:
Inspirație, disciplină și o „ureche“ bună pentru a asculta povești.

Există ceva despre care nu ați scrie niciodată?
Probabil nu voi scrie despre politică sau sport.

Rutina zilnică a unei scriitoare
„Mă trezesc în jur de 6.30 a.m., beau două cești de cafea, mă îmbrac și plimb câinii. Pe la 8.30 sunt gata să intru în studioul meu și să mă apuc de scris. |n timpul zilei, ies să mă plimb puțin, pentru că am probleme cu spatele și nu pot sta așezată mult timp. Dar obișnuiesc să scriu ore întregi. Pe la mijloc, îmi verific e-mailurile, fac muncă de birou împreună cu asistenta mea și lucrez pentru fundație împreună cu nora mea, Lorri Barna, care o conduce. Apoi mă întorc la scris până în jur de 7.00 p.m., când iau cina însoțită de un pahar de vin. Seara îmi place să lucrez coliere din mărgele pentru prieteni, mă relaxează. |n weekenduri încerc să mă odihnesc, merg la filme și mă întâlnesc cu prietenii.“

Foto: Lori Barra