Bufonul cu aripi si lectia de libertate

Inainte ca Gigi Caciuleanu sa fie investit in Franta cu Ordinul Artelor si Literelor, s-au intimplat multe. Lucrurile nu au curs niciodata drept si usor, ci mereu cotit, cu viraje bruste, uneori de-a-ndoaselea, sarind din matca lor obisnuita si lasind loc unor brese prin care, daca stiai sa citesti semnele, te puteai strecura.

gigi-caciuleanu

Daca totusi aveti nevoie de un inceput, ar putea foarte bine sa fie acesta: o strada la doi pasi de Calea Victoriei (“Acolo m-a dat mama la dans la 4 ani, pentru ca eram foarte neastimparat”), o sala mare, cu parchet pe jos, scaldata intr-o lumina in care fetitele (“niste cucoane de 9-10 ani”) care faceau exercitii la bara pareau un fel de zine; peste toate acestea adaugati vocea unei doamne blonde (“Nuti Dona, profesoara de balet, o frumusete”) rostind un cuvint necunoscut, intr-o limba vrajita (“Assamblez! Assamblez!”). De atita emotie, Gigi a inceput la plinga, s-a repezit in bratele profesoarei si a cerut-o pe loc in casatorie, asa cum obisnuia sa ceara pe toata lumea. La serbarea de sfirsit de an, avea un rol in baletul “Gradina Florilor” si un costumas de bufon cu cocoasa, comandat la un atelier din Piata Romana; nu prea stia cum sa se descurce cu miscarile si-l intimidau fetele mai mari din jur, imbracate in rochite creponate. Atunci a primit prima sa lectie de libertate. “Imagineaza-ti ca esti pe un maidan si tragi cu piciorul intr-o minge” i-a spus Nuti Dona, fara sa stie ca baietelul avea s-o ia in serios, sa se simta bufon cu adevarat, sa danseze pe scena dupa cum ii venea, incurcindu-se printre picioarele printului si impiedicindu-le pe micutele balerine, pina cind au cazut unele peste altele. “Am avut foarte mare succes. O lectie de libertate in detrimentul spectacolului!”

Prin anii ’70, Gigi dansa deja la Opera, in rolul bufonului din Lacul Lebedelor, fara sa uite ca dansul poate insemna, uneori, sa tragi cu piciorul intr-o minge, ca si cind lumea ar fi a ta. “Tovarasu’ Caciuleanu, va depasiti rolul” a fost insa de parere secretara de partid, care l-a atentionat ca ar fi bine sa se limiteze la miscarile “din program”, fara sa aiba habar ca, in copilarie, Gigi a refuzat o vreme sa doarma cu bluza de la pijama, fiind convins ca urmau sa-i creasca aripi in somn…

 

Orchestra de instrumente

L-am vazut pe Gigi dansind de curind, nu i-am vazut aripile, dar parea ca inca si le cauta. In intunericul scenei, arata ca si cum s-ar fi aflat pe un fir subtire de ata, incercind sa-si gaseasca echilibrul, cu toate fibrele din corp. Golurile de aer dintre membrele lui rasucindu-se pareau ca danseaza odata cu el. Nu m-am gindit niciodata ca un gol de aer poate capata consistenta materiala. Gigi s-a tot gindit la asta, la multe altele, si a scris si o carte (“Vint, Volume, Vectori”, editura Curtea veche, 2009). E o carte cu multe scheme si simboluri, dar si multa poezie, in care se alatura cuvinte precum geometrie si vis, nebunie si structura, metafizica si descintece, intr-o incercare de a pune in cuvinte inefabilul: miscarea dansata si corpul in stare de dans. “Se deschide o fereastra undeva, se deschid porii, pe dinafara si pe dinauntru, fiecare atom din corpul tau danseaza. Chiar si zonele din jurul corpului. Cind dansez, sint si vioara, si cel care a cioplit vioara, si cel care cinta la ea; sint si instrumentul, si instrumentistul; sint o orchestra de instrumente si o orchestra de instrumentisti intr-o singura persoana ”. Sau, ca sa vorbim in limbajul copiilor, si marioneta, si papusarul, lucru pe care Gigi l-a experimentat tot in copilarie.

photo(3)

Gustul cotului

Cu mult inainte sa ajunga director al Baletului National din Santiago de Chile, Gigi Caciuleanu a fost directorul propriului sau teatru de papusi. Pe vremea aceea, intreaga sa familie locuia intr-un subsol din strada Eremia Grigorescu (astazi, daca treceti pe acolo, veti vedea un loc inecat de moloz si darimaturi), iar Gigi avea 10 ani. Fusese dat afara de la scoala, pentru ca vremurile erau ale tovarasilor si “dosarul” parintilor sai nu dovedea origini sanatoase. De fapt, Gigi Caciuleanu se trage dintr-o familie amestecata ca un cocktail: romani-basarabeni, rusi si greci. Un bunic roman si o bunica rusoaica, al carei tata fusese general in armata tarista.

Si pentru ca visul de a deveni dansator parea ca se spulberase, salvarea a venit de la jucariile desperecheate din casa – o papusica, un ursulet, un Popeye Marinarul – cu care a injghebat un teatru de marionete. Scenariile le scria singur si, impreuna cu matusa Dia (“sora mamei, o rusoaica frumoasa, un pic grasuta, cu coate rotunjoare”), cutreiera Bucurestiul, cu recuzita teatrului incarcata intr-o roaba, dind spectacole prin orfelinate. “Eram si personajul, si coregraful si regizorul. Jucam cu doua marionete, iar mama Dia le tinea pe celelalte, care faceau figuratie. Numai ca mama Dia adormea si-atunci trebuia sa o musc de cot ca sa-i reinvie papusile”. Peste ani, si-a adus aminte de experienta asta atunci cind a realizat spectacolul “Jungla X” la teatrul Ariel, un teatru “pentru copii şi tineret” din Targu Mures, dar si cind a descoperit scrierile lui Kleist despre legatura dintre dans si marionete. Legaturile, intilnirile, lucrurile magice au existat dintotdeauna, trebuie doar sa stii cum sa le privesti.

 

Socul

Probabil cea mai puternica intilnire, despre care Gigi vorbeste aproape cu religiozitate, este cea cu Miriam Raducanu (supranumita Papa), care i-a fost profesor si mentor de la 14 ani. De fapt, a fost mai degraba un “soc artistic” care a pornit de la un simplu gest, intr-o sala cufundata in intuneric, dintr-un subsol bucurestean, un fel de underground artistic al acelor vremuri in care experimentul era considerat decadent. Gigi a ajuns tirziu, venea de la scoala, alergase ca sa prinda inceputul si gifiia. A intrat in sala, si-a facut loc printre spectatori si apoi a ramas fara rasuflare. Miriam statea nemiscata pe scena, iar mina ei se contopea cu sprinceana, intr-un gest infinit de lent, “de pe alta lume”, plin de semnificatii, un gest care facea mai mult decit o mie de piruete.“A fost ca o explozie. A fost pentru mine ca Momentul din Alef-ul lui Borges”. Mai tirziu a aflat ca dansul se numea “Gindul”, muzica ii apartinea lui Messian, dar gestul acela l-a purtat cu el toata viata. “Intotdeauna cind dansez, ma gindesc ca se uita Miriam la mine”. Tot Miriam Raducanu l-a invatat ca cel mai bun loc de repetitii este tramvaiul, pentru ca acolo ai timp sa-ti exersezi in minte toate miscarile. Ducind lucrurile mai departe, Gigi se gindeste sa mai scrie o carte despre “cum sa dansezi intre lavabou si noptiera”.

 

Corpul, intre gheizer si scaun

Gesticuleaza mult, nu sta o clipa locului, ii danseaza mereu fata, mainile, ochii, jongleaza cu cuvintele. Iti spune cu naturalete “mai’, de parca te-ar cunoaste de o viata. Nu trebuie sa-i pui prea multe intrebari, pentru ca lucrurile tisnesc singure din el. Poarta mereu un cufar plin cu amintiri, povesti si poeme, din care scoate la iveala si imparte celorlalti. Privindu-l dansind si vorbind, iti  reamintesti ca ai un corp; mai ales ca trupurile noastre au devenit, tot mai mult, scaune: la serviciu, acasa, la metrou stam de pe un scaun pe altul si ne purtam corpurile ca pe un bagaj, fara sa fim constienti de ele.

“Ma intilnesc cu publicul pe tarimul gindirii. Nu ma intereseaza numai esteticul. Mie imi place publicul larg, trebuie sa-l atingi si pe un copil de 4 ani si pe e unul de 94, toata aceasta gama este importanta. Cu cit ai mai multa inocenta, captezi lucrurile mai bine. Cu cit ai mai multa experienta, la fel”. Gigi penduleaza cu gratie intre inocenta si “savantlic”. Isi aminteste cum a lucrat cu copiii, intr-un cartier de la marginea Parisului, si cit de incintati erau cind au descoperit joaca de-a orizontala si verticala, de-a jetul balenei si de-a crengile copacului.

La lansarea cartii sale, la Carturesti, prima intrebare a fost pusa de o batrina care-l vazuse cu o seara inainte la televizor si venise special pentru a-i cere un sfat contra reumatismului. “Poate stiti dumneavoastra vreo miscare” a spus ea, coplesita de zimbetele ironice ale jurnalistilor prezenti in ceainarie. Gigi a facut o gluma si apoi i-a vorbit pret de zece minute despre “starea de dans”, despre magia care te face sa uiti orice durere.

 

Trei ani, trei premii, poezii in ceata

In starea aceea de dans – un fel de transa care tine de imbinarea dintre corp si minte – trebuie sa intri in orice moment, fie ca te afli la un concurs international de coregrafie, fie ca incerci sa convingi un patron de cabaret parizian sa te angajeze. Dar inainte de asta, au mai existat doua intilniri definitorii: Dan Mastacan si Ruxandra Racovitza, prieteni si parteneri cu care Gigi a lucrat de-a lungul intregii sale cariere si pe care ii pomeneste ori de cite ori vine vorba despre succesele si munca lui. Cind s-au cunoscut, Dan juca la Casandra in Hamlet, iar Ruxandra dansa la Opera. Caseta cu Ray Charles care l-a inspirat pentru primul sau concurs international de coregrafie a fost un cadou de la Dan. Stind in pat si ascultind muzica, Gigi si-a vazut intreg dansul in minte. Apoi a dat proba pentru concurs si a plecat la Varna, unde, asa cum i s-au intimplat de multe ori lucrurile in viata, succesul a venit pe usa din spate: a fost, mai intai, aplaudat la scena deschisa, apoi eliminat din concurs (muzica americanilor era considerata decadento-imperialista), pentru ca, in final, sa cistige premiul I. “Atunci a fost momentul cind mi-am dat seama ca pot sa fac si pentru mine ce am facut la teatrul de papusi”. Era in 1970.

Urmatorii doi ani i-au adus inca doua premii I, ambele la Concursul International de Coregrafie de la Koln, unde a dansat, de fiecare data, impreuna cu Ruxandra Racovitza. In 1971, muzica Mariei Tanase a intirziat 12 minute, asa ca au trebuit sa danseze o data fara si o data cu muzica. In 1972, dupa al doilea premiu (pentru Bolero-ul lui Ravel), Gigi a ales sa ramana in Germania. A lucrat cu celebra Pina Bausch, care i-a oferit primul contract de coregraf si profesor de dans contemporan, dar timpul petrecut acolo i-a ramas in amintire ca o lunga vale cetoasa, pe care a reusit sa o traverseze agatindu-se de amintiri si de versurile invatate in copilarie. “Mergeam pe strada, mergeam la sala de dans si le repetam ca pe niste mantre, printre lacrimi… Cosbuc, Topirceanu, Alecasandri. Nici nu stiusem ca le stiu pina atunci. Nu era o chestie patriotica, pur si simplu supravietuiam”.

 

Paris, le coup de foudre

Dupa un an de stat in Germania, Gigi s-a trezit peste noapte ca i se deschide drumul catre pamintul fagaduintei: America il astepta cu bratele deschise, cu viza, Green card, bilet de avion si un an de bursa la New York. Totul fusese aranjat, in mod providential, de ambasatorul SUA la Bucuresti, care-l stia din spectacolele din seria “Nocturne”. Un singur lucru s-a ivit insa in tot acest plan bine stabilit: hirtiile pentru America il asteptau in capitala Frantei, trebuia sa ajunga mai intai acolo. “Si vin eu la Paris in luna august si vad Parisul. Si-mi zic “de aici nu ma misc, poate sa se intimple orice!” Ma duc la ambasada si-i spun cucoanei de acolo, secretara, sau ce-o fi fost: “Doamna, eu nu plec!”. N-am vazut in viata mea asa un scandal, a urlat la mine in frantuzeste, in englezeste. Dar nu puteam pleca de acolo: Parisul e… un Paris!”. Libertatea isi gasise un alt nume si alt loc: Franta.

Din dragoste pentru Paris, Gigi Caciuleanu a dormit citeva nopti pe strada (“era cald, era frumos, m-am simtit superb”), a ramas zile intregi fara un franc in buzunar si, pina la urma, pentru ca nu se poate trai numai cu aer, a dat o proba la Lido Cabaret, la sfatul unui prieten. A dansat in fata unei americance (supranumita Miss Blue Bell) care i-a acordat cinci minute ca sa o convinga sa-l angajeze. A fost nevoit sa improvizeze, pentru ca banda de magnetofon i-a jucat feste, a improvizat apoi inca o data pentru managerul cabaretului, i-a cucerit pe amindoi si i-au oferit un contract la Lisabona. Dar Gigi a ales, din nou si definitiv, Parisul. Apoi, incetul cu incetul, Franta s-a lasat si ea sedusa de talentul sau…

 

Matematica metaforica

Schitele pentru “Vint volume vectori” le-a strins de-a lungul anilor si s-au nascut din indicatiile pentru dansatori. In loc de “tine mina asa”,  le vorbea in termeni poetici: “sa ai impresia ca o pilnie te aspira in sus” sau “ca o vina ascendenta de seva in carnea arborelui”. Incetul cu incetul, s-a inchegat o matematica metaforica, o “geometrie a visului” nascuta din starea de dans. A inventat un alfabet al miscarii, al actului dansat, nascut din necesitatea de a cuprinde cumva structura aflata in spatele nebuniei artistice. Prima data le-a dat schitele (pe care le numeste poeme) spectatorilor sai, dupa un spectacol, sub forma de foi trase la Xerox; a doua zi, oamenii au revenit, spunind ca au vazut lucrurile intr-o alta lumina, mai buna, mai “altfel”.

In ceea ce-l priveste, au existat trei lucruri care i-au declansat dorinta de a face coregrafie: o gravura de Durer, cu doi tarani dansind un dans folcloric (“suprapunerea aia de corpuri alb-negru m-a uluit intotdeauna”), un concert Golden Gate Quartet (“felul in care se imbinau vocile acelor patru negri americani m-a facut sa ma gindesc ca se poate face si in dans aceeasi imbinare”), o expozitie cu sculpturile lui Henry Moore de la Sala Dalles (“vedeam sculptura in aer, vedeam golurile dintre materie si am inteles ca, atunci cind omul danseaza, si spatiile goale din jur sint tot ale lui”). Sufletul, crede Gigi Caciuleanu, se afla peste tot in corp, iar dansatorul este o marioneta intre cer si pamint. In video-ul de prezentare a cartii sale, exista o imagine in care, imbracat in negru, nemiscat si cu privirea indreptata in jos, mainile i se ridica lin, de parca ar fi aripi.

 

Sfirsit

Lucrurile au curs in continuare, la fel de tumultuos, intilnirile s-au inmultit, au urmat zeci de spectacole, premii, colaborari cu rezonanta, turnee prin toata lumea, Moscova, Baden, Torino, Santiago de Chile, Montevideo, Tokyo, Bruxelles, New York. Unul din locurile dragi este Santiago de Chile, unde este in prezent director al Baletului National si profesor la Universitatea de Arte. “Chilienii seamana cumva cu ai nostri, au acelasi umor, sint poeti. Cind am ajuns prima data acolo, am vazut din avion un festival de poezie intr-o piata publica. Imagineaza-ti Piata Victoriei umpluta de oameni, cinci-sase mii de oameni ascultind religios niste poeti cu voci haraite care-si recitau versurile. Era frumos!”.

De fapt, Gigi Caciuleanu nu face numai dans, ci si poezie – formula alchimica ar fi “realism oniric” – si crede ca, daca nu s-ar fi ocupat cu asta, s-ar fi ocupat cu “alte dimensiuni”. Iar daca-l intrebati de ce revine mereu in Romania, o sa va raspunda ca, de fapt, niciodata n-a plecat de aici!