Mi-l amintesc şi acum, cum stătea în faţa mea, palid, încercănat, tras la faţă, cu părul în dezordine şi o privire nesigură. Un aparat Leica antic, pescuit de la cine ştie ce consignaţie prăfuită, îi stătea atîrnat de gît. Mi-a întins cu o mînă osoasă un teanc de fotografii alb-negru, şovăind niţel înainte, de parcă s-ar fi despărţit de cea mai de preţ comoară. I-am pus cîteva întrebări banale, la care mi-a răspuns scurt, aproape monosilabic, evitînd să mă privească în ochi, așa cum fac oamenii cărora nu le face plăcere să vorbească. Apoi a tăcut, așteptînd probabil să-i evaluez fotografiile.

Foto: Robert Doisneau

Foto: Robert Doisneau

Voiam să scap cît mai repede de el, de tăcerea lui stingheritoare. În cîteva ore revista trebuia să plece la tipar, erau mii de lucruri de rezolvat și n-aveam timp pentru tineri timizi care se visează artişti. I-am privit fotografiile cu un ochi rapid de jurnalist presat de deadline: erau frumoase, fără îndoială, lucrările unui student îmbibat cu prea mult neorealism italian, dar nu le prea vedeam locul în revistă. În plus, autorul lor avea un aer atît de neajutorat, încît era clar că nu s-ar fi descurcat vreodată să facă un fotoreportaj în Bucureştiul nebun şi haotic ca o junglă în care trăiam. M-am hotărît pe loc, fără regrete: aveam să-l trimit la plimbare pe holurile universităţii de artă teatrală şi cinematografică de unde venise, adunîndu-şi probabil curajul zile întregi înainte de a îndrăzni să bată la uşa revistei noastre.

O să-ţi dau o temă, i-am spus cu aerul că-i fac o mare favoare. “Vara în oraş”. Vreau o serie de fotografii care sa ilustreze ideea asta. Crezi că poţi?

Era cea mai plicticoasă temă din lume şi o spusesem special ca să scap de el. A dat din cap că da. Apoi şi-a strîns, cu o mînă tremurîndă, teancul de fotografii alb-negru de pe biroul meu, le-a băgat într-un fel de tolbă prăfuită, pe care o ghiceam plină cu tot soiul de accesorii la fel de vechi precum camera foto care-i spînzura la gît, şi-a ieșit tăcut din redacţie, risipindu-şi prezenţa stingheritoare. Am răsuflat uşurată că scăpasem de el şi m-am reîntors la corecturile articolului pe care-l abandonasem pentru cîteva momente, dar atenția mi-a fost atrasă de o fotografie rămasă pe birou. M-a izbit privirea arsă de prea multă lumină a unei fete care zîmbea larg de sub o pălărie de pai. Probabil căzuse din teancul de fotografii, ca un fel de semn care părea să-mi spună că poate, pînă la urmă, m-am înşelat în privinţa tînărului încercănat și drumurile noastre urmau să se întîlnească din nou.

Fata din fotografie m-a urmărit toată vara de pe biroul înţesat de post-it-uri pe care notam de obicei idei, întîlniri şi termene de predare. Zîmbetul ei începuse să mă obsedeze si incepusem să fabric scenarii fără nici un fel de sens despre viața ei, despre relația lor, despre momentul în care degetul lui osos apăsase butonul declanșator și imortalizase exact fracțiunea infinitezimală a secundei în care în rîsul ei zburdalnic se strecura umbra unei melancolii inexplicabile. Cine era fata din poză? Era oare iubita lui? O colegă care-i servea drept model? O fată cunoscută întîmplător la o petrecere? Sau, mai degrabă, vreo prietenă din copilărie? Cînd fusese făcută fotografia? Într-o dimineaţă solară la mare? Într-o seară înnăbuşitoare de vară, la o terasă din Bucureşti? Mă trezeam întorcînd capul pe stradă după vreo fată cu pălărie de pai, convinsă că ar putea fi cea din fotografie, o urmăream cîțiva metri pînă cînd mi se făcea brusc rușine de curizitatea mea bolnăvicioasă și renunțam, convingîndu-mă că n-are nici un sens.

Apoi am plecat în vacanţă şi am uitat toată povestea. Am făcut sute de poze turistice, am apăsat în neştire butonul declanşator al camerei mele digitale scumpe, care ştia să facă fotografii singură, astfel încît eu nu eram decît un soi de accesoriu al ei, un ochi gigantic, înnebunit de prea multe detalii, privind prin obiectiv şi încercînd să capteze totul. Apăsînd frenetic butonul, mă simţeam ca într-un fel de transă. Lentila aia care decupa bucăţi şi segmente din lumea înconjurătoare avea un fel de puteri magice, nu încăpea îndoială, prin care totul părea mai real, mai frumos, mai colorat şi mai plin de viaţă decît însăşi realitatea din jur.

La întoarcere, am descărcat peste o mie de poze în calculator şi nu mi-am putut ascunde dezamăgirea în faţa banalităţii uluitoare a celor mai multora dintre ele. Detalii care nu spuneau mai nimic, prost încadrate, contre-jour-uri opace, feţe anonime, aproape fără expresie, imagini mişcate, dar în care nu se ghicea vreo intenţie artistică, ci doar nepriceperea şi hazardul. M-am întors la redacţie, la deadline-uri şi şedinţe.

Era mijlocul lui august, cînd am fost anunţată că mă caută un tînăr. Secretara nu-i reţinuse numele. L-am recunoscut imediat pe studentul timid şi înnegurat cu Leica lui străveche atîrnată de gît ca un talisman, cu hainele negre, mişcările stîngace şi tăcerile stînjenitoare. M-am bucurat că-l revăd, dar am afişat o mască indiferentă. Mi-a întins, la fel ca prima oară, un teanc de fotografii alb-negru. Minute în şir am privit fascinată imaginile care păreau desprinse dintr-un vis, fără să fiu în stare să spun ceva.

Unde le-ai făcut?, l-am întrebat, în cele din urmă, convinsă că fusese de bună seamă în altă ţară, pe altă planetă, pe platourile de filmare ale unei pelicule stranii din altă epocă sau într-o altă dimensiune a realităţii, în care bătrînele rîd cu gura pînă la urechi, în plină stradă, cuplurile se sarută în cabine de telefon de parcă ar veni sfîrșitul lumii, copiii zboară deasupra băltoacelor, grupuri de bărbați stau la terasă în poziții absolut identice, ca multiplicați la nesfîrșit, femei tinere de o frumusețe nepămînteană gravitează deasupra asfaltului încins de soare, totul într-un decor suprarealist în care se amestecau cabluri, afișe, mașini, graffiti-uri și maidanezi.

Calea Victoriei. Bulevardul Magheru. Piaţa Romană. Centrul Vechi. Universitate. Locurile ultra-cunoscute și banale pe care le străbătusem dintotdeauna, fără să văd niciodată nimic cu adevărat, precum ceilalţi oameni ale căror drumuri zilnice îi poartă pe acolo.

Dar cum? Cum ai făcut?, l-am întrebat uimită.

Toată vara, Dorian umblase zilnic cu aparatul lui străvechi şi fotografiase, cîteva ore pe zi, revenind mereu în aceleaşi locuri, pînă cînd realitatea se îmblînzise şi fusese de acord să-şi arate faţetele ascunse, dimensiunea secretă în care fiecare lucru capătă o emoţie şi fiecare om o poveste. Mi l-am imaginat închis într-o cămăruţă obscură, developînd şi developînd şi developînd, îmbibîndu-se cu vaporii substanţelor revelatoare, aşteptînd cu emoţie ca nesfîrşitele nuanţe de negru şi gri să apară, ca printr-o vrajă, pe hîrtia albă, și apoi contemplîndu-și rezultatul febril, cuprins de încîntare și de nemulțumire.

Ştiam că mă aflu în faţa unui mare talent, certitudinea m-a copleșit dintr-o dată, fără urmă de echivoc, aşa că i-am luat fotografiile şi-am intrat val-vîrtej în biroul redactorului-șef, anunţîndu-l că am făcut descoperirea secolului. La început, redactorul-şef a cam strîmbat din nas şi mi-a reamintit că noi facem presă, nu artă, că avem nevoie de ilustraţii comerciale, nu de ciudăţenii artistice din care bieţii cititori nu vor înţelege nimic, apoi în cele din urmă s-a înmuiat, a oftat cu nostalgie, şi-a amintit că şi el scrie poezii, visul lui a fost literatura, nu gazetăria, şi-a aprins o ţigară şi-a promis două pagini în numărul curent, plus o colaborare pe viitor, cu condiţia ca “băiatul ăsta” să înţeleagă şi el că nu mai sîntem în secolul trecut, că fotografia pe film a murit şi a început epoca celei digitale.

Mi-am petrecut aproape toată noaptea în biroul tehnoredactorului, paginîndu-i fotografiile, încercînd să le potrivesc în așa fel încît să nu știrbesc nimic din magia lor, găsindu-le subtitluri, schimbîndu-le de mii de ori pozițiile și fundalul, pînă cînd s-au îmbinat perfect, ca piesele unui puzzle. A doua zi de dimineață l-am sunat. Eram entuziasmată și aveam de gînd să-i cer să-mi răspundă la două-trei întrebări pe care să le pun în revistă, sub forma unei coloane care să însoțească pozele. Cu vocea lui un pic nesigură, Dorian mi-a spus că nu vrea să i se ia un interviu. E doar un student care a făcut niște fotografii. N-are absolut nimic de declarat. Am insistat, i-am spus că nu e un interviu, sînt doar niște banale întrebări, un soi de formalitate, cum vi se pare Bucureștiul vara, ce anume vă inspiră cînd fotografiați, chestiile obișnuite, dar Dorian a continuat să refuze, chiar și cînd am recurs la subterfugiul suprem, i-am spus că redactorul-șef o să se enerveze, că asta a fost ideea lui și că ar putea să-și retragă oferta dacă nu i se face pe plac. Dorian nu s-a lăsat impresionat nici de argumentul ăsta, el e doar un fotograf, el nu răspunde la întrebări, nu are păreri despre fotografie și București, dacă e ceva de spus, atunci o fac imaginile mai bine decît ar putea s-o facă el. M-am dat bătută. Am scos chiar și subtitlurile de sub poze și aș fi scos pînă și titlul, dacă asta n-ar fi fost o încălcare flagrantă a oricăror reguli jurnalistice. Au rămas doar fotografiile lui alb-negru, aproape fără nici un fel de cuvinte.

Din ziua aceea, am început să lucrăm împreună. Hălăduiam zile întregi pe străzi, căutînd oameni și locuri care aveau de spus cîte o poveste. Aveam răbdare și nu forțam niciodată lucrurile, iar acolo unde obiectivul lui nu putea pătrunde de unul singur, intrau mai întîi vorbele și zîmbetele mele care convingeau ușile să se deschidă și îmblînzeau personajele la început ostile sau reticente, bătrînul cu căprioara împăiată din parcul Cișmigiu, travestitul melancolic care seara se transforma în divă la gay-bar-ul bine ascuns printre blocuri, locatara ilegală a unei case părăsite din apropierea Pieței Matache, egipteanul care-și creștea singur copilul din flori într-un azil pentru refugiați, o lume întreagă despre care înainte habar n-avusesem că există și care acum mi se deschidea înainte, doldora de povești.

În cîteva luni, eu şi Dorian formasem un cuplu reporter-fotograf nedespărţit şi indestructibil. Am cîştigat premii, am rupt inimile cititorilor, am stîrnit invidia colegilor, am împărţit acelaşi pachet de ţigări şi aceeaşi cană de cafea, i-am împrumutat bani cînd n-avea cu ce să-şi plătească chiria, i-am adus sandviciuri cînd îi era foame, l-am ajutat să monteze luminile şi să-şi care tolba neagră cu accesorii. În schimb, mi-a ascultat cu răbdare poveştile amoroase, mi-a privit cu îngăduinţă pozele de amator, mi-a făcut cele mai frumoase fotografii pe care o fată (un pic narcisistă) le-ar putea avea şi cele mai bune fotografii pe care un reporter pretenţios le-ar putea dori.

Cu toate astea, Dorian nu era deloc un partener “confortabil”: nu voia în ruptul capului să folosească tehnologia digitală, petrecea cel puţin trei ore pozînd oamenii pe care-i intervievam, făcîndu-i uneori să-şi piardă răbdarea, era nemulțumit pînă la depresie de munca lui, distrugea zeci şi sute de imagini (după părerea mea, absolut minunate), era în stare să facă moarte de om dacă la paginare cineva se atingea fie şi de un milimetru din fotografiile lui, avea obsesii şi vedenii, ciudăţenii şi fetişuri, nu respecta nici un termen de predare, dimineaţa nu era de găsit la telefon şi uneori se cufunda ore întregi într-o muţenie din care nimeni nu-l putea scoate.

Hai spune-mi, cine-i fata cu pălărie?, obișnuiam să-l tachinez, din cînd în cînd, dar nu reuşeam să aflu niciodată mai nimic de la el, în afara unui răspuns evaziv, însoţit de un zîmbet enigmatic şi uşor încurcat: “O colegă…”

 

Pe ascuns, începusem să fac și eu fotografii pe care pierdeam o groază de timp să le prelucrez pe calculator. Învățasem de la el cîteva secrete, de fapt mai degrabă furasem, pentru că el nu dădea niciodată explicații și se purta de parcă partea tehnică a fotografierii nici n-ar fi existat. Îi imitam mișcările și concentrarea, sperînd că astfel și fotografile mele vor împrumuta puțin din magia pe care o aveau ale lui, dar niciodată nu izbuteam să obțin decît niște imagini oarecum frumoase, dar care nu aveau niciodata acel aer straniu și neliniștitor pe care-l admiram atît de mult la imaginile lui. Dar continuam sa pozez tot ce găseam, mă așezam în genunchi ca să prind un cadru bun, fără să-mi pese că-mi murdăresc fusta, mă cocoțam pe garduri, învățasem să țin camera în mînă cu hotărîre, nu-mi mai era frică să mă apropii de subiect, mă lăudam că am reusit sa invat să potrivesc diafragma după cum era intensitatea luminii, mă aruncam cu disperare în contre-jour-uri cît mai opace sperînd că voi obține efecte sofisticate, căutam jocurile de umbre, alăturările bizare, detaliile contradictorii și, cu toate astea, niciodată pozele mele nu trecuseră dincolo de mediocritate. Din cînd în cînd, îi arătam cîte o fotografie pe care-o credeam mai reușită și tot ce obțineam de la el era un zîmbet pe care nu reușeam să-l descifrez.

 

După un an, mi-am găsit un job la cea mai bine vîndută revistă de modă din lume şi, pentru că nu concepeam să lucrez cu alt fotograf în afară de el, Dorian a venit cu mine. Am intrat împreună într-o altfel de lume decît cea pe care o cunoscuserăm pînă atunci. Lungile noastre plimbări prin oraş, în căutarea caselor părăsite şi a locurilor cu poveşti ascunse, au luat sfîrşit. În loc de florărese, cerşetori şi streap-tease girls, am început să întîlnim vedete cu haine de firmă, zîmbete strălucitoare şi dinţi perfecţi. Dorian şi-a cumpărat primul lui aparat digital, pentru că începuse să fie mult prea ocupat ca să mai lucreze pe film. Fetele din redacţie, obișnuite să lucreze numai cu fotografi faimoşi, plini de pretenţii absurde, îl adorau tocmai pentru timiditatea şi lipsa lui de aere. În scurt timp, Dorian devenise fotograful preferat al tuturor.

Pozele lui erau prelucrate intens la redacție în Photoshop, pînă cînd mai aduceau doar vag cu originalul. Culoarea ochilor se schimba în mod miraculos din căprui în albastru, dispăreau aluniţe inestetice, pielea căpăta un luciu de bronz, lumina îşi schimba spectrul, cablurile care brăzdau cerul se făceau nevăzute, graffiti-urile porcoase piereau de pe clădiri, cîinii vagabonzi se volatilizau pe dată. Totul trebuia să fie cît mai glossy şi luxos. Mizeria era acceptată numai dacă se încadra într-un “concept” eclectic. Atunci ne chinuiam să fabricăm o mizerie artificială, studiată, care să dea bine în cadru, şi surîdeam cu nostalgie amintindu-ne de zilele de odinioară în care umblam liberi pe străzi şi ne opream ori de cîte ori ceva ne atrăgea atenţia.

Dintr-odată, Dorian începuse să cîştige o grămadă de bani. Îşi cumpărase o agendă îmbrăcată în piele în care-şi nota joburile şi întîlnirile şi închiriase un studio prin care se perindau în fiecare zi vedete, make-up artişti, stilişti şi o armată întreagă de oameni a căror sarcină era să facă lucrurile să arate perfect, să transforme fiecare frîntură de realitate astfel încît să fie numai bună de expus în cea mai bine vîndută revistă de modă din lume. A început să poarte pantofi italieneşti şi pulovere din caşmir, să meargă la tratamente cosmetice şi să frecventeze baruri scumpe, din care se întorcea cu ochii împăienjeniţi, cu buzunarele goale, dar fără nici o fată cu care să împartă noaptea patul de la etajul studioului foto pe care-l folosea şi drept locuinţă.

În ziua în care Dorian a făcut primele lui fotografii publicitare, pentru o reclamă la un salon de înfrumuseţare, s-a întîmplat ceva. N-am înţeles niciodată exact ce, pentru că a preferat întotdeauna să păstreze o tăcere plină de mister asupra acelei zile, la fel cum păstra asupra acelei fete care rîdea de sub o pălărie de pai, în fotografia pe care o uitase pe biroul meu demult. S-a închis în studioul lui şi n-a răspuns la telefon cîteva zile, dînd peste cap programul de sedinte foto al întregii redacţii. Ne-am văzut apoi la o cafea, în oraş, la unul dintre barurile în care ne plăcea să mergem odinioară, pe vremea cînd nu lucram la reviste de modă şi n-aveam bani. Era la fel de încercănat şi palid ca în ziua în care ne cunoscuserăm, slăbise mult şi parcă şi hainele îi erau aceleaşi. Negre, sărăcăcioase, anonime, haine de student sărac cu vise de artist. La gît avea atîrnat din nou micul său Leica străvechi.

Gata, s-a terminat, nu mai vreau!, mi-a mărturisit trăgînd cu putere din ţigară. Mi-am vîndut camera digitală, îmi închid şi studioul…

Am încercat să-l conving să nu facă asta.

Din ce-o să trăieşti?, l-am întrebat, îngrijorată.

A dat din umeri, zîmbind. Habar n-avea ce va fi. A murmurat ceva despre un proiect secret şi-apoi mi-a cerut să-i povestesc bîrfe din redacţie.

La plecare, m-a rugat să-i împrumut niște bani şi ne-am despărţit cu inima strînsă, avînd un soi de presentiment straniu că n-o să-l mai văd niciodată.

Mi-a făcut cadou un album de fotografii, fără nici un motiv. Ştiam că probabil costase mult mai mult decît îşi putea permite şi-am vrut să-l refuz, i-am propus sa mergem impreuna la librarie si să-l returnam, dar nici măcar n-a vrut să audă. Era cadoul lui pentru mine şi aşa avea să rămînă.

 

Cîteva luni au trecut, fără să mai aflu nici o veste de la Dorian; de fiecare dată cînd îl sunam, robotul telefonic se încăpăţîna să-mi răspundă cu acelaşi mesaj standard. Apoi, am început să primesc de la el emailuri cu fotografii, fără nici un fel de explicaţii sau cuvinte lămuritoare. Doar imagini blurate, alb-negru, care nu înfăţişau nimic recognoscibil. Erau parcă piese care formau un puzzle, dar mi-era imposibil să le pun cap la cap, oricît aş fi încercat. Mi se părea uneori că deslușesc părţi dintr-un corp, zărisem ceva ce ar fi putut fi o mînă, apoi nişte buze abstracte, forma rotunjită a unui umăr, dar lucrurile nu se legau între ele, contururile erau ambigue. Ca şi cînd cineva ar fi făcut un desen în creion, apoi ar fi încercat să şteargă cu o radieră fiecare detaliu, fiecare linie, fiecare punct, pînă cînd toate se topiseră într-un soi de pată indescifrabilă.

Îmi vedeam înainte de jobul meu la cea mai bine vîndută revistă de modă din lume, care începuse să mă plictisească de moarte, de cînd Dorian ne părăsise. Navigam fără ţintă pe site-uri de fotografie, privind în neştire imagini bizare, afectat-artistice, citind teorii complicate despre legătura dintre artă și realitate, căutînd indicii de orice fel. Zile în șir mă fascinase o poveste de pe un blog obscur despre un fotograf care dispăruse încetul cu încetul în propriile lui imagini, dar asta nu-mi lumina misterul fotografiilor pe care Dorian mi le trimitea fără cuvinte, prin email.

Era o seară ploioasă şi mohorîtă de noiembrie, aşteptam în redacţie ca norii să oprească revărsarea de ape ca să pot pleca acasă, cînd ochii mi-au căzut pe fotografia cea veche cu fata, pe care o păstrasem pe birou şi de care aproape uitasem. Am privit-o de parcă atunci aş fi văzut-o pentru prima dată şi în clipa aceea m-a izbit, cu o forţă uriaşă, asemănarea care mergea pînă la identificare. Fata din fotografie eram chiar eu. Era zîmbetul meu, era faţa mea, era privirea mea, doar că nu-mi aminteam ca Dorian sau altcineva să-mi fi făcut vreodată o astfel de fotografie. Nici macar nu avusesem vreodată o pălărie de pai…

Am sunat după un taxi, cu vocea tremurînd de o spaimă incontrolabilă. Maşina m-a dus, străbătînd străzile aproape inundate de ploaie, pînă în fața clădirii în care era studioul lui Dorian. Ultima dată cînd ne vazuserăm, mă anunţase că avea de gînd să-l închidă, dar habar n-aveam unde în altă parte l-aş fi putut căuta. Era una dintre clădirile acelea vechi, cu faţada uşor scorojită, dar care încă-şi mai păstrează frumuseţea impunătoare de altădată. Am străbătut curtea interioară, scăldată în lumina de culoarea mierii ce se filtra prin luminatorul de sus, şi-am urcat pe scara spiralată pînă la etajul al doilea. Am bătut la uşă, cu emoţii, dar n-a răspuns nimeni. Încercînd să-mi potolesc bătăile inimii, mi-am spus că probabil totul a fost o halucinaţie pricinuită de oboseală, că asemănarea cu fata din fotografie a fost o iluzie, că mă voi întoarce la birou şi voi rîde în hohote de această rătăcire penibilă. Atunci am observat că ușa studioului era întredeschisă. Am împins-o uşor şi am intrat, strigîndu-l cu vocea gîtuită pe Dorian. Înăuntru era o semiobscuritate prăfoasă, ca în casele în care nu mai locuieşte nimeni demult. Totul dispăruse, canapeaua, scaunele, scrumierele, veşnicele sticle de Coca Cola goale, reflectoarele, masa de machiaj cu lumini deasupra, rolele de hîrtie gri care coborau din tavan, teancurile de reviste care stăteau mereu împrăştiate pe podea. În mijlocul camerei se afla doar o oglindă şi, în fața ei, o fotografie mare, cam de dimensiunea unui om, care se reflecta în oglindă. Pe jos, pe parchetul acoperit cu un strat subțire de praf, se odihnea cuminte micul aparat Leica. M-am apropiat încetișor, înţelegînd dintr-o dată totul. Toate piesele puzzle-ului pe care le primisem în ultimele luni prin email se aşezau ca prin minune unele într-altele, se îmbinau perfect, formînd imaginea din faţa mea. O siluetă blurată, cu contururi înşelătoare, un fel de portret în creion pe care apoi cineva se chinuise să-l ştearga, bucată cu bucată, linie cu linie, pînă la dispariţia totală a formei. Am întins mîna către fotografie şi mi-am luat la revedere de la Dorian pentru totdeauna.