(Interviu realizat pentru revista UNICA)

Eseistă, biografă, scriitoare de ficțiune și non-ficțiune, jurnalistă. Adăugați la toate acestea succesul internațional. Presărați deasupra multă pasiune și dăruire și vă veți face o idee despre cum este Elizabeth Gilbert și despre cum a reușit să-și împlinească visurile cele mai îndrăznețe: a plecat într-o călătorie inițiatică, în urma căreia s-a întors cu toate bătăliile câștigate. Și-a găsit liniștea interioară, un soț care o iubește și a scris o carte care a ajuns imediat bestseller internațional („Mănâncă, roagă-te, iubește“, Humanitas, 2009). Cea mai recent tradusă în română carte a sa poartă titlul „Semnătura tuturor lucrurilor“ și este un roman istoric, având în centru figura unei femei botaniste din secolul al XIX-lea. Alma Whittaker este o eroină neobișnuită, contrastând cu ceea ce ne-au obișnuit eroinele de secol al XIX-lea, preocupate să-și găsească fericirea amoroasă. Este inteligentă și lucidă, pasionată de știință, o femeie care ar putea să-l egaleze oricând pe Charles Darwin. Am aflat chiar de la autoare cum s-a născut această carte, numită deja „Best Book of 2013“ de publicațiile importante din America.

lovemark-elizabeth-gilbert-standard-600x600

Elizabeth, povestește-ne cum ți-a venit ideea acestei cărți.

Plantele m-au fascinat întotdeauna, așa că am știut că vreau să scriu un roman despre lumea lor. După părerea mea, cel mai interesant moment în istoria botanicii a fost între secolele 18 și 19, când s-a explorat mult și s-au făcut descoperiri enorme. Am aflat cu încântare că în secolul 19 au existat numeroase femei botaniste (botanica fiind singura știință în care femeile erau admise), așa că m-am gândit că ar putea fi subiectul unui roman frumos.

Cartea ta vorbește despre geniu și despre cum e să-ți dedici viața științei și studiului. Ai întâlnit mulți oameni care ar putea fi descriși ca „genii“? Prin ce crezi că sunt diferite geniile?

Am întâlnit puțini oameni care pot fi numiți „genii“, însă cred că sunt atât de multe forme de inteligență în lumea asta! Sunt la fel de impresionată, ba chiar mai mult, de cei care sunt genii emoționale decât de geniile intelectuale. Și asta pentru că eu cred că a învăța cum să navighezi prin peisajul emoțiilor umane este cel mai dificil lucru din univers. Am observat că oamenii geniali, care au într-adevăr un impact, sunt și cei care muncesc cel mai mult. Pe de altă parte, am văzut oameni incredibil talentați, care nu produc niciodată nimic, pentru că sunt prea leneși. Cu alte cuvinte: să ai geniu nu-i destul; îți mai trebuie disciplină și dedicare.

Cum ai construit personajul Alma Whittaker, ai avut un model, o femeie care te-a inspirat?

Nu este replica fictivă a unei femei anume, dar am citit mult despre femeile botaniste din secolele 18 și 19 (erau multe!) și, în timp, am creat un amalgam de trăsături de la toate aceste femei remarcabile. Se pare că, dacă doreai să ai succes ca „femeie de știință“ în acele timpuri trebuia să ai trei lucruri esențiale în viață: 1) să fii soția sau fiica unui om de știință de succes, 2) să fii bogată și 3) să nu ai copii. Aceste femei bogate, fără copii, provenind din familii care prețuiau știința, sunt și cele care au reușit să aibă contribuții științifice. Din acest portret-robot s-a născut Alma…

Din cartea ta, pare că inteligența și studiul nu se prea potrivesc cu frumusețea și cu dragostea, mai ales când vine vorba despre femei…

Există multe femei și frumoase, și inteligente, însă pentru mine a fost important să creez o eroină care să nu fie o mare frumusețe. Eroinele romanelor tind mereu să fie foarte frumoase, însă eu nu cred că asta e necesar: nu orice femeie în lumea asta este o frumusețe! Am vrut să rămân fidelă ideii că Alma nu a fost niciodată înzestrată cu calități fizice și să nu creez o povestede tip Cenușăreasa. Am vrut să scriu despre o femeie adevărată, reală, și să-i găsesc calități de eroină mai presus de aspectul fizic.

gilbert_elizabeth

“Semnătura tuturor lucrurilor” vorbește și despre dragostea neîmpărtășită și despre două tipuri opuse de personalități: rațional (Alma) vs. spiritual/magic (Ambrose, cel care îi devine soț). Crezi că există o cale de a concilia aceste aspecte, spiritul și rațiunea?

Cred că este posibil. La sfârșitul cărții mele, îl întâlnim pe Alfred Russel Wallace, care a fost un mare biolog evoluționist al secolului 19, un om care credea în aceeași măsură în spiritualitate și în știință. Imaginația lui le cuprindea pe amândouă și cred că asta l-a făcut un adevărat geniu. Cred că una dintre cele mai mari tragedii ale societății modern este că trăim într-o lume plină de oameni de știință care și-au pierdut credința și de oameni religioși care și-au pierdut rațiunea. Cumva, avem nevoie să apropiem aceste lucruri aparent contradictorii, pentru că ambele reprezintă părți importante din experiența umană.

Sunt sigură că acest roman a necesitat o documentare intensă și minuțioasă…

Intr-adevăr, m-am documentat din greu! Eram atât de intimidată că scriu pentru prima dată un roman istoric și că nu am cunoștințe de botanică sau evoluționism, încât am exagerat cu documentarea, ceea ce cred că ar trebui să facă oricine în cazul ăsta, măcar pentru a-și da încredere. Am citit sute și sute de cărți, în fiecare zi, pe parcursul a trei ani. Am citit cărți despre explorările botanice din secolele 18 și 19, despre începuturile evoluționismului și despre dezbaterile din jurul lui, despre întemeierea orașului Philadelphia, despre misionarii din Tahiti, despre primii farmaciști din America, despre pornografia în epoca victoriană, despre transcendentalism, hipnotism, aboliționism, vânătoarea de balene și așa mai departe. Documentarea a inclus și călătorii: la Kew Gardens din Londra, Hortus Gardens din Amsterdam, în jurul Philadephiei și chiar un pelerinaj în Pacificul de Sud. Dar, în general, am citit până mi s-au topit ochii și am luat mii și mii de notițe.

Cartea este dedicată bunicii tale, Maude Edna Morcomb Olson, în onoarea celei de-a o suta aniversări. A fost o sursă de inspirație pentru tine?

Bunica mea a împlinit, între timp, 101 ani și jumătate! Și nu are nicio intenție să ne părăsească prea curând, așa că aș mai putea să îi dedic și viitoarele mele cărți! Mult din înțelepciunea acestui roman vine de la femeile în vârstă (mama Almei, servitoarea Hanneke, Alma pe măsură ce îmbătrânește) și eu cred că femeile devin din ce în ce mai fascinante cu cât înaintează în vârstă. Ne plac poveștile despre prințese tinere și frumoase, dar eu, una, sunt mult mai interesată de înțelepciunea și puterea femeilor bătrâne. Am vrut să explorez ideea că „dezamăgirea nu a omorât femeile“, idee pe care o regăsim prea adesea în ficțiunile despre femei. În viața reală, femeile sunt în stare să suporte cantități imense de dezamăgire, iar cele pe care le admir sunt cele care dețin puterea aproape alchimică de a transforma dezamăgirile în înțelepciune și grație; devin înțelepte și puternice tocmai pentru că viața nu a fost blândă cu ele și au învățat cum să-i facă față. Exact genul acesta este bunica mea.

Ai publicat două cărți de memorii de mare succes: „Eat, Pray, Love“ și „Committed“. Care e diferența între a scrie despre tine și a scrie despre personaje inventate?

Dezvălui mai multe despre tine atunci când scrii ficțiune! Dacă te uiți atent la personajul Alma Whittaker din „Semnătura tuturor lucrurilor“, afli mai multe despre mine, familia mea și personalitatea mea decât din „Eat, Pray, Love“.

Așadar, ce preferi? Ficțiune sau nonficțiune? Povestire sau roman? Să fii jurnalistă sau scriitoare?

Eu le văd pe toate purtând un singur nume: arta de a povesti. Singura întrebare pe care mi-o pun de fiecare dată este: „Ce formă va servi mai bine poveștii pe care vreau s-o spun?“. Mă simt recunoscătoare că am atâtea unelte la dispoziție, pentru că fiecare poveste se cere spusă în felul ei.

 Cum s-a schimbat viața ta după succesul cărții și al filmului „Eat, Pray, Love“?

Viața mea s-a schimbat complet datorită fiecărui aspect al „Eat, Pray, Love“ – nu doar filmul, dar și călătoria în sine și transformarea existenței mele. Tot ceea ce a venit în urma călătoriei a fost un fel de bonus, dar adevărata bucurie a sufletului meu a fost să știu că eram singură și disperată și că am reușit să mă salvez. Nu am fost salvată de un bărbat sau de vreo zână bună: mi-am dat seama cum mă pot salva singură. Puterea care vine de aici este dincolo de orice măsură. Nimic din ceea ce îți poate oferi lumea – nici măcar glamourul de la Hollywood – nu se poate compara cu satisfacția autosalvării.

Te deranjează în vreun fel etichete precum „chick lit“ sau „feminine selfimprovement“ care se aplică adesea cărților precum „Mănâncă, roagă-te, iubește“?

Nu, pentru că știu că aceste etichete, la fel ca toate etichetele, sunt niște prescurtări puse din lene. Nu mă înțelege greșit, și eu păcătuiesc punând etichete oamenilor, așa că înțeleg nevoia de a face asta. Uneori e mai ușor să pui oameni în cutii, mici și simple. Dar eu știu că mi-am scris toate cărțile cu hotărâre și respect pentru cuvântul scris și mai știu că cititorii mei reprezintă un grup divers, complex și interesant de oameni (și bărbați, și femei, de toate vârstele). Dar nu obiectez la eticheta „feminine selfimprovement“, cu siguranță e mult mai bună decât „feminine-harm“!

Ai o rutină zilnică a scrisului? Ești tipul de scriitor compulsiv, care pune pe hârtie tot ce-i trece prin cap, sau genul care mai întâi își așterne cuvintele în minte?

Nu scriu neapărat în fiecare zi, pentru că procesul scrierii presupune, la mine, multă documentare, așa că multe zile le petrec citind, citind, citind, în pregătirea cărții viitoare. Îmi place să-mi fac un research minuțios și un plan bine pus la punct înainte de a mă apuca de scris. Pot să deviez de la plan, pe măsură ce povestea avansează, dar fără o hartă te poți rătăci chiar înainte de a începe drumul.

Ca jurnalistă, crezi încă în edițiile tipărite, în această lume din ce în ce mai digitalizată? Cum vezi viitorul jurnalismului?

Cineva l-a întrebat odată pe liderul comunist chinez Zhou Enlai care crede că au fost efectele Revoluției Franceze în istoria mondială, iar el a răspuns: „Prea devreme pentru a ne pronunța“. Așa aș răspunde și eu referitor la lumea digitală! Oamenii par extrem de îngrijorați în ziua de astăzi că scrisul și jurnalismul vor deveni o alegere proastă de carieră. Lăsați-mă să vă reamintesc că scrisul și jurnalismul au fost ÎNTOTDEAUNA o alegere proastă de carieră. În 1987, când am decis să devin scriitoare, nimeni nu a venit să-mi spună:„Știi cum se fac banii, puștoaico? Apucă-te de scris!“. Și asta era cu ani înainte de internet. Niciodată scrisul nu a fost o carieră sigură. Trebuie să urmezi vocația asta din dragoste și din pasiune. Așa stau și au stat dintotdeauna lucrurile, indiferent cât de mult s-ar schimba lumea. Și întotdeauna vor exista oameni ca mine, care doresc să spună povești. Mi-e teamă că nu putem fi opriți.

elizabeth-gilbert-949x534

 

Ce (îți place să) faci când nu scrii?

Să grădinăresc, să înot în ocean, să călătoresc în locuri noi, să râd cu prietenii și să iau cina împreună cu soțul meu.

 

Elizabeth Gilbert trăiește în prezent, împreună cu soțul ei de origine braziliană, într-un orășel numit Frenchtown din New Jersey, unde se ocupă amândoi de un magazin de mărfuri de import numit Two Buttons. „Încă nu am procesat această informație, că Julia Roberts mă interpretează pe mine! Sau că Javier Bardem îl interpretează pe soțul meu! Ne place să glumim între noi că am primit amândoi un upgrade, de la economy la first class, atunci când au ales actorii pentru film.“ Și pentru că, după mega-succesul „Eat, Pray, Love“ cititorii se întrebau ce s-a întâmplat în continuare, Elizabeth a publicat o nouă carte de memorii, „Comitted“ („Și am spus da. O poveste de iubire“, Humanitas 2010), în care povestește cum a reușit să-și învingă reticența față de căsătorie, călătorind un an cu viitorul ei soț prin Asia de Sud-Est. „Căsătoria e o stranie combinație de vis și realitate, iar noi, cuplurile, ne petrecem viața încercând să negociem granița dintre cele două.“