Dragostea trece prin stomac – şi, uneori, acolo se şi sfârşeşte.

omnivor

Ascunsă în spatele meniului de la On Plonge, restaurant legendar aflat pe faleza Constanţei, încercam să ignor privirea nerăbdătoare a chenerului care-mi aştepta comanda, cu pixul pregătit. Iubitul meu se uita şi el la mine, curios dacă până şi aici voi comanda eternul meu şniţel cu piure (cu variaţiunea piept de pui la grătar cu cartofi prăjiţi).

Luându-mi inima-n dinţi, am cerut, cam cu jumătate de glas, tot soiul de orătănii marine în diverse stadii de agregare (caracatiţă la grătar, rapane cu sos de vin, midii pane) şi m-am uitat cu groază la tacâmurile pe care ar fi trebuit să le folosesc, dar nu eram prea sigură cum anume. În timpul mesei am făcut, cred, o mulţime de greşeli şi mâncarea, deşi a trebuit să recunosc că era delicioasă, mi-a cam stat, practic, în gât. Dar am perseverat. Aveam 21 de ani şi voiam să fiu sofisticată, voiam să fiu aventuroasă, voiam să scap de clişeul fetei care comandă pui cu cartofi prăjiţi, iar asta cerea sacrificii.

El era un gurmand. Era în stare să înfulece cantităţi enorme de mâncare şi se mândrea cu asta. Desconsidera puiul şi se dădea în vânt după cotletele de berbecuţ, pe care le asezona cu un muştar special adus din Franţa, pentru că cele de la noi nu-l mulţumeau (de altfel, primul lucru pe care-l făcea într-o ţară străină era să intre într-un supermarket, de unde pleca burduşit cu sosuri şi condimente).

După primele săptămâni de relaţie, pe care le-am petrecut prin baruri, ne-am închis în casă. Nu pentru sex, ci pentru gătit. Voia să mă “iniţieze”. Am făcut, în primul rând, cunoştinţă cu condimentele. Am învăţat că oregano se foloseşte la paste, că salata de roşii merge de minune cu cimbru, că tarhonul îşi găseşte locul în ciorbă, rozmarinul se dă în vânt după cartofi, iar nucşoara e bună în… spanac. Un nou univers mi se deschidea în faţă. Mi-am depăşit groaza de oţet, atunci când l-am descoperit pe cel balsamic. Am început să folosesc ulei de nuci şi de sâmburi de strugure.  M-am împrietenit cu hreanul, cu enibaharul, cu sosul Tabasco şi cel Worcestershire.

Momentul decisiv al transformării mele gastronomice s-a petrecut la Paris, atunci când am mers să-i vizităm familia demult plecată din ţară. Priveliştea rudelor lui care se entuziasmau în faţa unei bucăţi de brânză „împuţită” mi-a întors la început stomacul pe dos. Am jurat că n-o să mă ating în veci de aşa ceva. A urmat o masă simandicoasă acasă la o mătuşă de-a lui (fostă balerină) la care am fost măsurată din cap până-n picioare şi apoi invitată să gust, în semn de acceptare, o bucăţică dintr-o raritate de Crottin de Chavignol, o chestie super-mega-puturoasă. Am încercat să refuz, dar mătuşa-fostă-balerină mă privea cu un asemenea dispreţ, încât, ţinându-mi respiraţia, am încercat. Cum nu puteam scuipa, m-am forţat să-nghit brânza şi m-am repezit către paharul cu vin ca să şterg amintirea. Aşa am descoperit cât de bine merge vinul roşu sec cu brânza franţuzească. La sfârşitul vacanţei mă obişnuisem deja cu gustul de Brie şi eram gata să mă aventurez la Camembert.

Biblia iubitului meu era o carte de bucate de Sanda Marin, veche şi ferfeniţită, din care lua reţete şi le îmbunătaţea după inspiraţie. Deşi nu aveam curajul lui de a experimenta, după câteva luni de ucenicie începusem să am păreri proprii şi să-mi contrazic maestrul pe subiecte culinare, ceea ce a provocat destule certuri în bucătărie.

După vreun an, jonglam cu condimentele, ştiam să pregătesc un baiţ pentru friptură, la petreceri eram responsabilă cu stabilirea meniului şi ornarea platourilor şi comandam întotdeauna la restaurant cele mai exotice preparate pe care le găseam în meniu. De multe ori, asta se dovedea un dezastru, cum am păţit-o în Spania, unde am cerut creveţi cu sos pil-pil (îmi plăcea cum sună) şi am primit cea-mai-cumplit-de-picantă-mâncare de care mi-a fost imposibil să mă ating. Dar mi-am luat revanşa, cerând în loc de desert o porţie de peşte-spadă!

În dimineaţa în care am deschis congelatorul şi m-a izbit priveliştea unor picioare îmblănite de iepure sălbatic şi-a unui cioc de fazan însângerat, mi-am dat seama că drumurile noastre încep să se despartă.

Am rămas însărcinată şi a început să mă preocupe „mâncarea sănătoasă”, petrecând ore întregi documentându-mă pe internet despre hrana bio şi tipuri de alimentaţie „alternative”. Mi-am dat seama că, de fapt, nici nu prea-mi place carnea. Fără să devin vreo vegetariană asumată (mă dau în vânt după prosciutto şi nu refuz de Crăciun o porţie de sarmale), cămara s-a umplut cu tot soiul de seminţe, goji şi mango deshidratat, cereale integrale şi fulgi de ovăz.

El a început să râdă de mine, ironizându-mă cu orice prilej şi văzându-şi cu încântare de noua lui pasiune: vânătoarea. În ziua în care a venit acasă plin de noroi, îmbrăcat ca un Rambo bizar şi târând după el nişte potârnichi moarte şi-o halcă de mistreţ din care încă mai picura sânge, mi-am spus că ăsta nu mai e bărbatul de care mă-ndrăgostisem cu 12 ani în urmă .

Am început să ne certăm din orice. Mi-a aruncat un pumn de Vegeta plină de E-uri într-o supă bio (ceea ce mi-a provocat lacrimi), iar eu i-am dăruit cuiva, pe şest, mai mult de jumătate din hălcile de mistreţ proaspăt vînat (ceea ce i-a provocat furie). Războiul din bucătărie s-a extins în dormitor şi în toată casa; la începutul acestui an ne-am despărţit.

Câteva luni mai târziu, mă aflam în aeroportul din Paris şi, pentru că bagajul de cală depăşea greutatea admisă, am fost nevoită să-l desfac ca să mut nişte lucruri în cel de mână. Într-o clipă, în tot aeroportul s-a întins, ca o undă de şoc, mirosul fioros al unei cutiuţe minuscule de brânză Mont D’Or, pe care o cumpărasem pentru acasă. Atunci am simţit, pentru prima dată, că mi se face dor de el.

 

Publicat in Omnivor #1, 2013