Kuala Lumpur  într-o după-amiază

KualaLumpur

Dacă eşti obisnuit cu peisajele marilor capitale europene, cu clădiri istorice şi faţade monumentale, cu cafenele încîntătoare şi străduţe înguste, pietruite, cu flori la ferestre, atunci cînd ajungi în Kuala Lumpur, metropola asiatică, găseşti cu totul altceva. Dacă, dimpotrivă, eşti obişnuit cu peisaje americane, atunci zgîrie-norii sînt probabil ceva obişnuit şi nu te impresionează mai deloc, deşi în Kuala Lumpur te poţi uita în sus, pînă hăt-departe înspre cer, la Petronas Towers, cea mai înaltă clădire din lume. După o vreme, cînd renunţi la obiceiul de a face comparaţii şi laşi lucrurile să curgă pur şi simplu în faţa ochilor tăi şi să-ţi pătrundă nealterate în minte, orasul începe să-ţi vorbească pe limba lui.

Zgîrie-norii răsar dintr-o mare de verdeaţă ecuatorială, întinzîndu-se drepţi şi perfecţi către cerul mereu cald. E un amestec bizar de arhitectură futuristă şi spirit oriental. Sînt şi pagode chinezeşti şi moschei islamice. Buddha îţi surîde enigmatic dintr-un colţ al templului, iar femeile cu capul acoperit după obiceiul musulman te privesc cu ochi negri şi migdalaţi. La început, diversitatea culturală şi mai ales religioasă te ameţeşte şi îţi zăpăceşte toate preconcepţiile. Vezi chinezi musulmani, vezi băştinaşi malaezieni romano-catolici şi nu mai înţelegi nimic. Malaezia este un stat democratic, dar compus din mai multe sultanate. Sultanii locuiesc la Palat şi în zilele de sărbătoare naţională supuşii îi pot vizita la domiciliu şi pot da mîna cu ei, iar turiştii pot asista la schimbarea gărzii de la Palatul Regal, un fel de copie palidă a ritualului britanic.

 

Cînd eşti plimbat cu maşina în inevitabilul “tur de oraş”, ţi se arată parcuri perfecte, cu gazon englezesc şi ronduri de flori, cu arteziene şi monumente comemorind obţinerea independenţei, frumoase clădiri moştenite din vremurile colonialiste şi drumuri stralucind de curatenie. Mai vezi hoteluri şi restaurante luxoase, magazine de suveniruri scumpe, puse anume in calea turiştilor, gigantice panouri publicitare făcînd reclamă unor brand-uri internaţionale. Totul îţi crează senzaţia că ai intrat într-o lume civilizată, avansată, modernă.

 

la_piata

Cînd te aventurezi însă pe cont propriu, în spatele hotelului (pentru a căuta, ca tot românul, o “butică” de unde să-ţi iei cola şi ţigări) descoperi “viaţa adevărată” de dincolo de frumoasele faţade turistice. Chiar în spatele centrului turistic şi comercial încep cartierele sărace, cu clădiri mărunte şi scorojite, unde viaţa oamenilor se desfăşoară în plină stradă. Descoperi terasele localnicilor: cîteva mese soioase aruncate în stradă, în faţa unei tejgele care serveşte drept bar şi bucătărie, unde sînt expuse mîncăruri complet necunoscute, avînd culori si texturi neaşteptate, depozitate în castroane şi lighene de plastic. Într-un fel de vitrină improvizată sînt afişaţi pui fripţi, în încercarea de a părea apetisanţi – dar ţie, europeanului înfricoşat de gripa aviară, ţi se par adevărate pericole biologice. Pretutindeni în aer pluteşte un miros vag dulceag, greu de descris, dar inconfundabil, care în combinaţie cu mirosul de gunoi ce se revarsă direct în stradă, devine fetid.

copii

Dacă treci prin spatele restaurantelor (numite “restoran” pentru a simplifica regulile complicate de spelling englezesc) poţi avea mari surprize, care îţi taie definitiv cheful de a încerca specialităţile locale. Mai bine îţi încerci norocul în Chinatown (care seamănă izbitor cu Europa noastră de la margine de Bucureşti), un fel de aglomerare pestriţă de standuri ambulante, unde se găsesc grămezi de genţi “Louis Vuitton”, pantofi sport “de firmă”, precum şi ceasuri şi parfumuri “originale” cu numai 10 dolari. Cam aşa arată Kuala Lumpur, văzut în jumătate de zi…

femei_moto.

femeie_copil

Ce e cool să faci în junglă

În jungla din Borneo, am înţeles în sfîrşit sensul cuvîntului “luxuriant”. Vegetaţia e într-adevăr copleşitoare, nesfîrşită, debordantă. Deşi nu mă omor după plante si animale (nu am fost niciodată un fan Discovery sau Animal Planet) şi vederea unor specii rare de liane îmbîrligate sau miriapozi multicolori mă lasă rece (prefer oricînd o plajă însorită şi un cocktail cu denumire exotică), totuşi jungla a reuşit să mă cucerească în asemenea hal, încît să mărşăluiesc ore întregi prin ea, cu bocancii înnoroiţi şi ferindu-mă cu groază de lipitori şi alte bîzdîgănii însetate de sînge.

jungle

Pădurea, prezentată în pliantele agenţiei drept “virgină”, e mai degraba turistică. Dacă trăieşti cu impresia că îţi vei croi drum prin hăţişuri retezînd lianele cu tăişul machetei, ei bine, nu este deloc aşa! Există ghizi care îţi arată drumul prin pădure, există arbori numerotaţi pentru a nu te rătăci de la traseu, există podeţe din lemn, special construite acolo unde drumul devine greoi, există un “program de aventură” bine stabilit dinainte, care îţi este prezentat de la început şi pentru care “dai cu subsemnatul” (în caz că te manîncă musca Ţeţe sau te răpeşte vreun urangutan, vina este numai şi numai a ta). Şi totuşi, poţi avea şi experienţe plăcute şi cool, cum ar fi:

Water tubing – pluteşti alene, avînd drept ambarcaţiune un cauciuc de maşină, pe apele unui rîu ce şerpuie liniştit prin junglă, în liniştea netulburată decît de ţipetele răzleţe ale maimuţelor care te privesc de sus, agăţate de crengile copacilor.

Canopy walking –  treci pe podurile suspendate, pe deasupra rîului sau mai bine pe deasupra arborilor, care se mişcă uşor sub greutatea paşilor tăi şi priveşti în jos, chiar dacă te ia ameţeala. Vezi coroanele copacilor sub tine şi cerul deasupra şi poţi să crezi că vei rămîne mereu suspendat aşa, între verdele pătrunzător şi liniştea pădurii.

Waterfall jacuzzi – chiar dacă sună uşor pretenţios şi nu e chiar aşa romantic ca-n filme, scăldatul într-o cascadă în mijlocul junglei e totuşi o chestie mişto de încercat, măcar pentru plăcerea de a povesti acasă.

Animal watching – dacă ai ceva noroc, o lanternă bună şi te încăpăţînezi să te preumbli prin junglă pe timpul nopţii, poţi zări şi chiar fotografia niscaiva animăluţe mai mici sau mai mari, bune de dat la Discovery sau Animal Planet.

Legenda războinicului Wang

Ghidul nostru, pe numele său Wang, e un soi de “ultimul malaezian” în carne şi oase: mic de înălţime, musculos, cu pielea smeadă, ochii foarte negri, migdalaţi şi plete brunete. Nu s-a mai tuns de cîteva luni, conform tradiţiei lor, care spune că bărbatul nu are voie să-şi reteze pletele, atîta timp cît femeia lui aşteaptă un prunc. Şi nevasta lui Wang e într-adevăr însărcinată – pentru a cincea oară! Wang trăieşte într-un sătuc de pe malul rîului, într-o căsuţă împreună cu mama, soţia şi cei patru copii, toţi băieţi. Strămoşii lui au fost aşa-numitii “river people”, triburi indigene colonizate de englezi acum cîteva sute de ani. Aşa se explică de ce Wang, cu toată înfăţişarea lui sălbatică, este un bun creştin catolic.

wang

Înainte se îndeletnicea cu vînătoarea şi peiscuitul, ca toţi bărbaţii de prin părţile acelea, dar cum majoritatea speciilor sînt acum ocrotite şi jungla din Borneo a devenit un soi de rezervaţie naturală, Wang a trebuit să se reorienteze şi a suferit un proces de reconversie profesională. A învăţat engleza şi a devenit ghid. Plimbă turiştii prin pădurea ecuatorială, îi conduce pe cărările umblate, le arată locurile cele mai frumoase, soiurile de plante şi animale şi surîde amuzat cînd vede europenii fotografiind plini de evlavie cîte o banală (pentru el) gîză odihnindu-se pe frunze. Îi duce la mormintele săpate în stîncă ale strămoşilor săi şi le arată cranii de copil aşezate de mulţi ani în scobiturile de piatră, spălate de ploi şi albite de soare, le arată sicriul din coajă de copac al căpeteniei tribului, îngropat împreună cu arma sa de suflat săgeti otrăvite şi, pentru a-i fascina şi îngrozi, le poveşteste cum cei mai buni ţintaşi erau aceia care-şi scoteau dinţii din faţă, pentru a sufla astfel mai bine săgeata. Turiştii suspină încîntaţi de aceste amănunte pitoreşti şi fotografiază mai departe. Din cauza meseriei, Wang nu prea dă pe acasă. Îşi vede rareori nevasa însărcinată şi apoi copilul deja născut. Dacă îl intrebi de ce face atît de mulţi copii, îţi va răspunde că vrea să aibă un ajutor la bătrîneţe. În rest e vesel, prietenos şi umblă încet, uşor, aproape neauzit de nimeni, ca un fel de creatură a junglei.

Ultima oară cînd l-am văzut, ne luam la revedere după zilele petrecute în junglă în compania lui. Se grăbea să ajungă mai repede în satul lui natal – plouase mult şi era sigur că satul îi fusese inundat. Deşi îşi făcea griji pentru nevastă şi copii şi nu avea cum să afle veşti despre ei (telefonul încă e o invenţie relativ nouă într-un sătuc uitat din mijlocul pădurii) părea totuşi destul de calm: inundaţile se întîmplă cam în fiecare sezon ploios. Tocmai pentru asta, casele lor sînt construite pe un soi de piloni şi podeaua e cam la un metru şi ceva de sol, pentru a lăsa loc apelor sa treacă. Cei mai înstăriţi îşi pot parca maşina sub casă, în anotimpul secetos. Cei sărăci îşi întind acolo rufele la uscat.

Paradisurile sînt făcute de mîna omului

paradise2

Dupa junglă, noroi, umezeală, verdeaţă, maimuţe şi miriapozi coloraţi, stăteam în sfîrşit la soare pe plaja perfectă din Sentosa Island – “insula recreaţională” (aşa spun pliantele) ce aparţine de Singapore – sorbind din cocktailul exotic mult-visat şi gîndindu-mă, banal şi inevitabil, ca aşa trebuie probabil să arate paradisul: nisip fin şi auriu care să îţi mîngîie tălpile cu tandreţe, ape line şi străvezii care se adună cuminţi în golfuleţe străjuite de insule, palmieri care să-ţi facă umbră, cîţiva bolovani aruncaţi pe ţărm, pe care urcîndu-te să poţi admira în voie peisajul paradisiac. Şi cum stăteam eu asa, cugetînd la toate astea, iaca numai ce privirea îmi alunecă într-o parte şi rămîne pironită într-acolo: descoperisem, pasămite, secretul paradisului…

paradise

Unul dintre bolovanii aruncaţi la întîmplare pe ţărm era spart şi în carcasa goală se vedea tija metalică de susţinere. Nu era piatră, nu era adevărat, nu era natural! Era un fals,  reuşit ce-i drept, dacă nu s-ar fi spart nu m-aş fi prins în vecii vecilor! Uitîndu-mă apoi mai atentă, am înţeles că aproape nimic din ce era acolo, în micul colţ de rai de la capătul lumii, nu era de la mama natură: nisipul perfect fusese adus, palmierii plantaţi special, insuliţele fuseseră construite artificial pentru a opri valurile oceanului, creînd astfel golfuleţele cu ape liniştite şi cristaline, iar pietrele contrafăcute erau aruncate acolo, într-o aparentă neglijenţă, pentru a crea un efect mai real. Ca orice paradis, era doar o iluzie (ceea ce nu m-a împiedicat să-mi savurez mai departe cocktailul exotic, neregretînd nici un moment plaja cu scoici zgîrietoare sau marea neagră cu peşti morţi).

 

Romania is Adrian Mutu

L-am cunoscut pe Azmi la un restaurant chinezesc din Kota Kinabalu, un oraş malaezian de pe ţărmul mării. Era chelnerul nostru, avea în jur de 20 de ani şi părea extrem de prietenos. Născut într-un sat de la malul mării, dintr-o familie de scufundători-căutatori-de-perle, Azmi e primul care a rupt tradiţia familiei şi a venit să muncească la oraş. A reuşit să ne convingă să încercăm specialitatea casei – steam boat, un fel de vas metalic în care fierbea o supă maronie, în care noi introduceam bucăţele de carne şi legume, le agitam o vreme şi apoi încercam cu mari eforturi să le pescuim cu beţişoarele. După ce am muncit o vreme în acest fel pentru a ne cîştiga hrana de seară, Azmi a venit să stea cu noi la masă. Era foarte interesat să afle despre România (ca mulţi alţi localnici, credea că România şi Italia sînt cam tot aia, din moment ce capitala se află la Roma). După ce am lămurit confuzia, Azmi ne-a rugat să-i spunem ceva despre România, în două-trei vorbe, moment în care ne-am cam blocat, dîndu-ne seama cît de greu e să exprimi “specificul naţional” astfel încît să te înţeleagă un străin. După cîteva clipe de bălmăjeală (că e o ţară frumoasă, că avem munţi, avem şi mare, că ne-am născut poeţi, că la noi acum ninge şi e frig), Azmi ne-a întrerupt vesel. Rîzînd cu toată gura, cu dinţii mari şi albi sticlindu-i pe chipul negricios, Azmi a exprimat, în locul nostru, chintesenţa neamului românesc, pe care noi încercaserăm zadarnic să i-o explicăm: “I know Romania… Romania… is Adrian Mutu, the great football player!” Yeah, right…

trenu

Publicat in Dilema veche nr. 109, 2006

Foto: Adina Rosetti