S-a întîmplat în clasa a şasea, în ziua în care, printr-un fel de coincidenţă fericită, am fost amîndoi elevi de  serviciu pe şcoală: eu la cancelarie, trebuia să sun “de pauză” la fără 10 şi “de intrare” la fix, iar el trebuia să păzească intrarea profesorilor, să nu cumva să intre vreun elev rătăcit.

children vintagePentru că nu aveam de lucru decît în timpul pauzelor şi, în rest, ne plictiseam (era liniştea aia profundă de şcoală, netulburată decît de vreo uşă trîntită de vînt sau de paşii unui elev care se ducea să ude buretele la baie), eu şi Ionuţ ne-am părăsit amîndoi posturile şi ne-am apucat să hălăduim prin şcoala pustie, trăgînd cu urechea pe la uşile claselor. Stînjeneala primelor momente petrecute împreună, cînd ne uitam unul la altul ca doi fraieri, neştiind cum să începem discuţia, trecuse repede. Era o senzaţie plăcută de complicitate, pe care o încercam făcînd toate chestiile alea, şi, în acelaşi timp, tremuram amîndoi de emoţia de a fi, în sfîrşit, singuri. Am împărţit frăţeşte sendviciurile pe care le aduseserăm fiecare de acasă, ne-am uitat împreună pe o revistă colorată, cu capetele atingîndu-ni-se (aşa cum în ora de istorie ne aplecaserăm asupra manualului, pentru a desfigura chipurile domnitorilor români), ne-am bîrfit colegii şi am tocat toţi profesorii, rîzînd de mutrele şi maniile lor. După a patra oră de trăncăneală, eram deja obosiţi de sporovăială. Eu mi-am dat seama că e fără trei minute şi am uitat să sun de ieşire, neglijîndu-mi datoria de elev de serviciu. Pauza a trecut ca un iureş nebun, profii se învălmăşeau în cancelarie, intrau să schimbe cataloagele, vorbeau cu voce tare, copiii treceau în goană spre bufet, ciocnindu-se unii de alţii, toată lumea ţipa şi soarele cădea pieziş prin fereastra mare şi golaşă, poleind acest du-te vino cu o culoare aurie, învăluitoare şi caldă. Am sunat de intrare şi totul s-a oprit ca prin farmec. Ultimii copii au intrat în clase, gîfîind de atîta alergătură, profii au aşezat cataloagele pe catedră, orele au început din nou, în şcoală s-a făcut linişte, nimic nu se mai mişca în jur, doar razele soarelui continuau să intre pe fereastra din faţa cancelariei, blînde şi luminoase.

M-am ridicat de pe scăunelul meu de lîngă intrarea în cancelarie, fără să ştiu prea bine de ce, şi am făcut cîţiva paşi. În faţa mea apăruse Ionuţ, îmbujorat şi intimidat. Ne-am uitat unul la altul, cu nişte priviri topite de emoţie şi nu am reuşit să spunem nici un cuvînt. El s-a apropiat uşor de mine, bîlbîiindu-se: “Ştii că.. eu.. adică..”. Eu aveam un nod în gît şi un fel de curent electric îmi trecea prin stomac. Lumina îmi orbea ochii şi proiecta o aură stranie în jur. De prea multă emoţie, am închis ochii amîndoi şi atunci, în faţa cancelariei, buzele noastre umede de puşti de clasa a şasea s-au atins preţ de o secundă, în ceea ce, peste ani şi ani, aveam să ne amintim amîndoi că a fost primul sărut al vieţii noastre. Nu a durat mai mult de o clipă. Am deschis ochii, poate că el ar fi vrut să spună ceva sau să mă sarute încă o dată, dar eu, intuind brusc grozăvia faptei pe care tocmai o comisesem, am făcut cîţiva paşi înapoi şi am spus, distrugînd definitiv vraja inefabilă a clipei: ”Vezi, poate te pune dracu’ să spui la cineva chestia asta, că te bat de nu te vezi!”. Zicînd aşa, am simţit că situaţia era peste puterile mele şi, făcînd stînga-mprejur, am luat-o la fugă pe coridor şi apoi pe scări în sus, lăsîndu-l pe Ionuţ ca un fraier, în faţa cancelariei, cu amintirea năucitoare a primului nostru sărut copilăresc pe buze.

Cam aşa stă dragostea la 12 ani (Aia de la gradiniţă nu se pune, e mai mult un instinct inexplicabil care naşte, în general, violenţă: tras de codiţe, înghiontit, muşcat şi alte dragălăşenii de acest fel pe care le reverşi asupra persoanei iubite.) La 12 ani, deja dragostea nu mai are secrete; poţi să ţii un jurnal (mă rog, acum un blog) în care să povesteşti cu lux de amănunte suferinţele pe care le înduri atunci cînd obiectul adoraţiei tale îi trimite bileţele de amor colegei tocilare din banca a treia. În  general, dragostea este o suferinţă incredibil de dulce care te face să stai cu ochii în tavan suspinînd, mai ales în timpul tezei la mate.

Peste vreo opt ani de la sărutul din faţa cancelariei, tezele la mate erau pe terminate şi se apropia cu repeziciune bacul şi admiterea la facultate iar, odată cu asta, sfîrşitul a ceea ce părinţii numeau “copilăria noastră” şi intrarea în ceea ce ar fi trebuit să însemne “viaţa adevărată”. Eram indragostita lulea si descoperisem niste “chestii” minunate.

love 2

“Cînd ai de gînd să te pui odată cu burta pe carte pentru examenele alea?” ma întreba tata, cînd mă întorceam seara acasă.

“Urăsc meditaţiile!” îi răspundeam, aruncîndu-mi pantofii cu tocuri de 12 centimetri din picioare şi trîntindu-i uşa-n nas.

“N-o să se-aleagă nimic de tine!” ţipa el înciudat, dindărătul uşii.

În camera mea, dădeam drumul la muzică tare, pe vremea aia ascultam mult Pulp, mă trînteam pe pat cu ochii-nchişi, luam perna-n braţe şi rămîneam dusă pe gînduri. Gîndurile mele zburau aiurea, de la meditaţiile la economie care tocmai urmau, la meditaţiile la sex care abia se încheiaseră. Pe corp purtam încă urmele mîinilor lui A. şi pielea mă ardea acolo unde zăbovisera prea mult buzele lui. Închideam ochii, strîngînd perna în braţe şi-mi aminteam amănuntele nopţii trecute, cînd aproape că mă desprinsesem de mine însămi şi de “cele lumeşti” – cum le-ar fi numit probabil tata. Cînd stăteam împreună cu A., întinşi pe spate, pe jumătate dezbrăcaţi, pe salteaua cu gloduri din camera-ngheţată, privind tavanul din care spînzura un bec chior deasupra noastră, totul dispărea din jur de parcă nici n-ar fi fost vreodată inventat. Nu existau şcoli, părinţi, meditaţii şi profesori, nici măcar bacul şi facultatea care se apropiau nu prezentau vreo importanţă, era numai voluptatea clipei prezente care ne copleşea şi ne făcea să ne înălţam deasupra tuturor acestor lucruri. Aşa că, atunci cînd ajungeam acasă, dis-de-dimineaţă, cu părul în dezordine şi hainele brambura, de parcă ar fi trebuit să ştie tot blocul, toţi vecinii, lumea-ntreagă, că mă iubeam pentru prima dată-n viaţă, într-o garsonieră părăsită, nu-mi mai păsa de absolut nimic. Iar nepăsarea mea totală îl făcea pe tata să-şi ia capul în mîini, frămîntîndu-şi tîmplele, deasupra cărţilor sale, şi pe mama să lăcrimeze deasupra oalei, în bucătărie.

La 18 ani lumea începe şi se sfîrşeşte odată cu dragostea. Nu conteaza decît clipa prezentă şi sexul e cea mai tare chestie care s-a inventat vreodată. Vrei să fugi departe de lumea dezlănţuită şi-ţi imaginezi că o nuntă cool trebuie musai făcută într-o mînăstire din vîrf de munte, cu rochie de in şi flori de cîmp în păr. Atît şi nimic mai mult… Orice şi oricine ar pătrunde în acest spaţiu sacru ar o blasfemie, un kitsch monstruos. Şi lumea se sfîrşeşte într-adevăr odată cu dragostea, atunci cînd iubitul e zărit – banal şi previzibil – de mînă cu alta la film. Peste numai cîţiva ani, odată ce în viaţa ta şi-a făcut apariţia noţiunea de “job”, primul semn al unei existenţe de “om serios”, lucrurile se schimbă din nou, dramatic.

picasso couple

La douăzeci şi ceva de ani, am avut enorm de multe discuţii cu iubitul meu despre tapet, mobilă de bucătărie, maşini de spălat, modele de gresie. Mi-am petrecut ore în şir în magazine, împreună cu cel pe care destinul mi-l hărăzise a fi “alesul”, încercînd să ajungem la un acord în privinţa designului de cameră de bebe, dupa ce mai înainte reuşiserăm aproape să ne despărţim din pricina culorii invitaţiilor pentru nuntă.

Am creat drame din spălatul vaselor şi adevărate tragedii din schimbatul pamperşilor. Am făcut promisiuni, liste de cumpărături (“nu uita, iubitule, că nu mai avem detergent”), am semnat contracte, am selectat bone, am privit la televizor, am aprins lumînări parfumate şi am visat la vacanţe în doi, în insule insorite.  De la o vîrstă anume, unu plus unu nu mai fac doar doi. Cuplul vine la pachet, la ofertă specială, cu “viaţa adevărată”. Părinţii încă ne bat la cap să ne căsătorim. Bunicii aşteaptă nepoţi. Şefii aşteaptă rezultate. Copiii aşteaptă jucării. Timpul trece ameţitor, se derulează înainte în ritmul lui implacabil. Dragostea e pe undeva prin toate astea, încearcă să se strecoare cumva în acest cocktail dement şi asurzitor de cerinţe, trebuinţe şi tendinţe. Dar e numai o mică parte… Probabil partea cea mai bună, dar cine poate ştii cu adevărat?

Am auzit că la maturitate lucrurile s-ar schimba din nou. Se pare că se mai “cuminţesc”; evoluează într-o prietenie blîndă şi tandră, care trădează un fel de linişte interioară, de siguranţă tihnită. Părinţii mei se înţeleg din priviri. Nu se giugiulesc ca porumbeii, dar se tachinează cu un fel de ironie caldă. Au un munte de amintiri care îi leagă şi cred că nu-şi imaginează viaţa unul fără altul.

Alţi părinţi, în schimb, încep să divorţeze. De obicei – din nou banal si previzibil – la mijloc este o Ea, mai tînără. Dacă scormonim mai adînc, găsim în cele din urmă frica lui de bătrîneţe; e ultima izbucnire a unei tinereţi pierdute, o amăgire care uneori reuşeşte să se materializeze cumva. Criza de la 50 de ani e pe bune, nu e doar un fel de bau-bau înspăimîntător din poveşti! Se fac şi se desfac familii, se împart copii, case, maşini şi se iau lucrurile de la capăt, cu altcineva, pentru că încă se mai poate. Pentru că, se pare, încă nu-i prea tîrziu să te îndrăgosteşti, să te emoţionezi ca un puşti de liceu şi să speri că de data asta va fi pentru totdeauna, că ai găsit într-adevăr acel “suflet pereche” despre care îţi făceai vise în adolescenţă, pe acel cineva alături de care o să îmbătrîneşti. Untill death do us part…

 

Din cînd în cînd, mă mai duc în vizită la bunici. Bunicii mei, care sînt căsătoriţi de peste 50 de ani, cred că dragostea vine o singură dată în viaţă şi atunci e pentru totdeauna. La ei, cel puţin, aşa a fost.

(c) East Dunbartonshire Council; Supplied by The Public Catalogue Foundation

S-au cunoscut la promenadă cu bicicleta, pe faleza Dunării, cînd n-aveau nici optsprezece ani şi de atunci au ramas împreună. Aproape o viaţă de om… Acum trebăluiesc împreună prin casă, încetişor, tîrşîindu-şi papucii, vorbind despre strănepoţi, despre vreme, depănînd amintiri, într-o atmosferă încremenită, în care se aude, din cînd în cînd, ora exactă la radioul vechi din bucătărie. Au tabieturile lor înduioşătoare, construite în jumătate de secol de trăit împreună şi nu le-ar schimba pentru nimic în lume. El încă îi spune că e cea mai frumoasă femeie şi ea, în schimb, îl cicăleşte cu drag, pentru că nu se îmbracă destul de gros. Bunicii mei cred că Dumnezeu îţi hărăzeşte pe cineva şi mai departe depinde de tine. Că odată ce ţi-ai ales “crucea”, trebuie să o porţi pînă la capăt. Noi credem că divorţul e ca un fel de aspirină. Te scapă de dureri de cap. Dragostea vine (precum poştaşul) întotdeauna de (cel puţin) două ori. Uneori, poate veni si pe internet şi nu e nevoie nici măcar să îi vezi chipul. Durează un episod, două, trei, sau pentru toată viaţa, ca în poveştile cu zîne…

 

Publicat in ELLE