Paradisul din spatele casei

alice_talks_with_garden_flowers_print-r9c19afe158d144d494569deebf68d157_a32q_8byvr_512

Nu-mi amintesc exact, probabil aveam vreo patru sau cinci ani, iar grădina era uriașă, nemărginită, mereu scăldată într-o lumină aurie. La prima vedere, totul părea nemișcat, dar apoi, dacă-ți țineai răsuflarea și așteptai cuminte, începea să prindă viață. Frunzele foșneau ca o muzică nemaiauzită, florile erau niște inimi colorate care pulsau, fructele sclipeau de parcă fuseseră acoperite cu pulbere magică, fluturii dansau rotindu-se amețitor, norii se mișcau pe cer alcătuind desene fantastice, iar eu știam că nu trebuie decât să-nchid ochii ca să mă desprind ușurel de pământ, să-ncep să plutesc și-apoi să zbor de-a binelea prin văzduh. Era frumos și, mai ales, era un paradis foarte la îndemână, pentru că era chiar în spatele casei, dar singura condiție pentru a intra în paradisul ăla era să fiu singură. Așa că fugeam de ceilalți copii, de jocurile lor care uneori mă-nspăimântau, pentru că erau crude și nemiloase, fugeam de elastice și abțibilduri, de păpuși decapitate și desene pe asfalt, de alergătură și țipete, de chicoteli, de șotroane, de praștii cu biluțe și tocănițe din petale de trandafiri, toate astea erau prea mult, mă oboseau teribil, îmi acopereau lumea mea interioară care-ncepuse să crească și-n care-mi plăcea să mă scufund ca într-o apă călduță și înmiresmată, lumea pe care o regăseam numai în anumite clipe, într-o anumită lumină, și pentru toate astea trebuia să rămân doar eu cu mine. Numai atunci, pășind ușurel prin grădina din spatele casei, printre plantele tremurătoare care creșteau până spre cer, strivind câte-o caisă prea coaptă sub tălpile sandalelor pline de noroi, strecurându-mă printre straturile de legume până când ajungeam în fundul grădinii, lângă zidul de cărămidă al vecinilor, în cel mai umbros și ascuns loc din lume, numai atunci și acolo simțeam ce înseamnă fericirea deplină. Sorbeam fiecare clipă de solitudine copilărească, închideam ochii și lăsam lucrurile să țâșnească dinăuntru, nici măcar nu pot spune că inventam povești sau vorbeam cu cine știe ce prieteni imaginari (deși aveam o mulțime), doar stăteam pe jos, pe pământul umed pe care foșgăiau gângănii și putrezeau cireșe, și simțeam prin toți porii bucuria de-a fi singură, în lumea mea, până la desprinderea magică de tot și de toate.

 

O fată și-o carte pe malul mării

Mă privea uimit, cu ochii încețoșați de băutură și nesomn, fără să priceapă nimic, de ce naiba o fi venit fata asta la Vama Veche ca să fie singură, tocmai aici, în locul ăsta unde vii să-ți găsești pereche, să devii în timpul zilei doar un trup care se umple de soare și de mare, laolaltă cu mii de alte trupuri, pe o plajă neîncăpătoare, iar noaptea să te pierzi într-o mulțime frenetică dansând până la epuizare. Probabil că-l refuzaseră multe înaintea mea, avuseseră destule motive s-o facă (ești urât, mă enervezi, n-ai nici măcar țigări, vorbești tâmpenii), dar asta i se părea culmea, ceva de neînțeles, cum adică să vrei doar să fii singură și-atât? Chiar asta voiam, și nimic mai mult, mi-am scos cartea din geanta de plajă și titlul născocit de Roberto BolaÑo l-a înspăimântat (“Târfe asasine”), “ești periculoasă rău”, mi-a aruncat înciudat și s-a-ndepărtat trăgând din țigara pe care tocmai i-o dădusem. Așa că am ramas de una singură, așa cum îmi dorisem, cu marea în față și cartea alături, nici măcar nu voiam să citesc, am stat doar așa, cu ochii închiși, multă vreme, și-am dat timpul înapoi cu doisprezece ani, pe când intrasem într-o poveste de dragoste care mă înghițise cu totul încă de la început, clipă de clipă și oră de oră. Din ziua-n care niște prieteni binevoitori ne-au scos unul în calea celuilalt a fost clar că așa trebuie să fie, că trebuie să ne oglindim mereu unul în celălalt, că trebuie să petrecem fiecare fărâmă de timp construind fără-ncetare castelul fragil al iubirii noastre, așa cum rândunelele-și construiesc cuibul, adunând mereu crenguțe și fire uscate de iarbă, până când se pomenesc prizoniere într-un edificiu imens în care nu mai reușesc să găsească ieșirea. Nu-mi trebuie nici o ieșire, mă gândeam pe-atunci, și astupam conștiincioasă orice gol, zideam orice fereastră prin care ar fi putut intra între noi un strop de aer, orice crăpătura din zid pe unde ar fi putut să scape afară fie și un singur atom din această materie fluidă și strălucitoare în care ne înfășuram.

Când el a trebuit să plece câteva zile departe și am rămas pentru prima dată singură, nu mai știam ce să fac cu mine în lipsa lui, ce sens mai au lucrurile din jur, rătăceam năucă în labirintul fără ieșire pe care chiar eu îl zidisem, căutam semne pretutindeni și adormeam în fiecare seară strîngând în brațe o pernă udă de lacrimi, iar la întoacere am fost convinsă că doar dorul și lacrimile mele mi l-au trimis înapoi, pentru că altfel m-aș fi sfârșit de singurătate.

Și-apoi, mai târziu, a început epoca despărțirilor, a certurilor și-a plecărilor în miez de noapte. Castelul nostru se zguduia din toate încheieturile, se prăbușeau pereți întregi, se căscau goluri uriașe pe care zadarnic ne chinuiam apoi să le umplem, rămâneau cicatrici, lipituri nereușite, dărâmături niciodată curățate pe de-a-ntregul, un șantier în care tot ce se refăcea peste zi se năruia peste noapte, și după cutremurul care distrugea câte ceva, urma o singurătate cumplită, o disperare la început greu de îndurat dar care, încetul cu încetul, spre marea mea uimire, s-a preschimbat într-o bucurie stranie și eliberatoare. A venit momentul în care, pentru prima oară când am închis ușa-n urma lui, nu m-am prăbușit pierdută, ci am răsuflat oarecum ușurată. Am deschis larg ferestrele, să intre tot aerul, și-am început să dansez, am băut vin și-am ascultat muzică, m-am privit mult în oglindă și mi-am adus aminte de mine, mi-am amintit că a fost o vreme în care nu construiam nici un castel, în care nu eram ocupată mereu să camuflez dărâmături și să astup găuri, a existat o vreme în care eram doar eu și era bine, mai ales dacă aveam o grădină în spatele casei în care să mă ascund. Dar când te faci mare, în spatele casei nu mai există nici o grădină, poate doar una de beton, și nu-ți mai rămâne altceva de făcut decât s-o cauți aiurea, prin lumea largă sau chiar înăuntrul tău. Undeva trebuie să fie o rămășiță, o intrare secretă, o ușă care se dă ca prin farmec la o parte, însă, pentru ca vraja să meargă, trebuie să fii doar tu și atât.

M-am gândit la asta în timp ce stăteam pe malul mării, cu cartea alături. N-aveam chef să citesc, dar îmi făcea bine gândul că pot s-o deschid oricând și să mă pierd în poveștile dintre copertele ei; nici un rocker făr’ de țigări n-a venit să mă mai deranjeze, probabil se vedea limpede că fata aia cu cartea nu vrea decât să fie singură.

 

Atunci când ești singură dormi cu lumina aprinsă

hopper

Sper că la ora asta dormi, puiul meu, departe de mine, nu ți-am spus nici o poveste în seara asta și nici nu te-am ținut de mână, sper că toate personajele tale imaginare îți țin acum de urât, în lipsa mamei tale care-a simțit într-o bună zi că textul ăla neterminat din computer e mai puternic decât orice altceva, că o cheamă așa cum tu o chemai, demult, nopțile, și-atunci mama a plecat pentru o vreme. A fost greu să se hotărască, dar în cele din urmă o plecare înseamnă să te urci într-un tren, iar trenul ăla se pune-n mișcare și te duce acolo unde vrei. Iar mama a vrut, pentru o vreme, doar să fie singură.

Atunci când ești singură înseamnă că te trezești de dimineață la ce oră vrei și nu se-aude nici o voce, nimeni nu te strigă “mamaaa” și nu trebuie să pregătești micul-dejun nimănui, nici un fel de personaj din desene animate n-are pretenția să-ți invadeze casa, instalându-se în sufrageria ta de parcă i-ar aparține, să fii singură înseamnă să-ți auzi gândurile extrem de limpede, ceea ce la început e bizar, e ca și când altcineva ți-ar vorbi, un soi de extraterestru care seamănă destul de mult cu tine și care, îți dai seama după o vreme, cu uimire, ești chiar tu, un “tu” pe care aproape nu-l mai recunoști, dar care a continuat să existe întotdeauna înăuntrul tău, palpitând încetișor sub apăsarea foarte multor straturi de “mama”. Să fii singură înseamnă că laptopul îți aparține numai ție și că ore-ntregi nu auzi decât păcănitul tastelor, până când zgomotul ăsta se confundă chiar cu liniștea dimprejur, masa de prânz devine un simplu sendvici mâncat pe goană, iar cina înseamnă să ronțăi niște biscuiți. Atunci când ești singură adormi foarte târziu, întotdeauna cu o lumină aprinsă, pentru că întunericul e mult mai întuneric atunci când nu mai e nimeni în casă și, dacă nu trebuie să-ți adormi copilul spunându-i povești, somnul vine cu adevărat foarte greu.

Și, dacă aș fi întrebată ce simt acum, aș răspunde fără nici un fel de ezitare: sunt fericită, sunt singură și fericită, și nu-i mai puțin adevărat că, în ciuda acestei fericiri, în fiecare moment simt un dor nespus de tine, și-n fiecare clipă de delicioasă singurătate încerc să-mi imaginez ce faci, oare ai mâncat tot la prânz, oare bona, acea străină care-ți ține pentru o vreme loc de mamă, știe care-i povestea ta preferată, oare tati își va aminti că ți-a promis să ieșiți cu bicicleta, oare, oare, oare, sunt atâtea necunoscute, încât brusc depărtarea devine o povară insuportabilă, la fel cum altădată devenise apropierea prea mare, și uite-așa trece încă o zi, alte pagini se-adună în calculator, alte telefoane și alte întrebări dau târcoale și, pe lângă clipele-n care savurez cu toată ființa singurătatea și liniștea asta incredibilă din jur, se insinuează parșiv o vinovăție apăsătoare, oare e posibil ca o mamă să se simtă fericită atunci când e departe de copilul ei, oare e posibil ca o soție să se simtă fericită atunci când e departe de soțul ei, se pare că da, e îngrozitor, dar se pare că da.

Acum e târziu și probabil dormi, nici măcar nu mai ai atâta nevoie de mine, la telefon îmi spui pe grabă ce-ai mai făcut, uneori n-ai chef de vorbă pentru că nu vrei să-ntrerupi desenele animate, totul pare OK acasă, bona citește povești, pregătește prânzul, adună cuburile, învârtește vârtelnița în parc, iar eu stau aici, singură, și umplu pagini întregi, noapte bună, puiul mamei, noapte bună, în curând mă voi întoarce acasă.

 

Publicat in Formula AS