Încă de cînd i-am pus termometrul, Clara a ştiut foarte exact ce-o să se-ntîmple: „O să fac febră şi n-o să mai pot să mă văd cu Mara!“ Asta venea după vreo două-trei săptămîni în care eu şi mama Marei fuseserăm fiecare prea ocupate ca să le organizăm vreo întîlnire.

În caz că vă întrebaţi – Clara şi Mara sînt prietene nedespărţite, are fiecare 7 ani şi nu au ieşit niciodată singure la joacă. Cum nu au fost împreună nici la grădiniţă, şi nici la şcoală, prietenia lor s-a consolidat mai mult în parc, la aniversările prietenilor comuni (care nu se petrec aproape niciodată acasă, ci în locuri de joacă special amenajate, restaurante sau ateliere creative pentru copii), la spectacole de teatru şi vizite „la domiciliu“, atunci cînd eu şi mama Marei reuşim să ne aranjăm programul de weekend, astfel încît să ne facem timp şi pentru asta. Atunci se joacă în disperare, înşirîndu-şi toate colecţiile de figurine: animăluţe cu ochi exoftalmici din seria Pet Shop, celebrii ponei în culori de fondante, dragonii de la Cărtureşti şi dinozaurii care se vînd împreună cu Gazeta Sporturilor, cu denumiri care mă fac să cred că animalele astea preistorice nici n-au existat vreodată, ci sînt numai o invenţie de marketing şi un instrument de crescut în mod artificial tirajul ziarelor. Cîteva exemple: rebachizaur, dracorex, criolofozaur, amargazaur. Pe bune, de unde scot paleontologii denumirile astea?

dino

Termometrul arăta clar febră, şi Clara era din ce în ce mai posomorîtă că întîlnirea mult-aşteptată cu Mara n-avea să mai aibă loc. Îngrozită de lacrimile ce urmau să apară, am avut ideea salvatoare. „Hai să vorbiţi puţin pe Skype!“ i-am zis, făcîndu-i cu ochiul, şi-am instalat-o în faţa calculatorului. M-am gîndit că o să pălăvrăgească niţel despre chestiile obişnuite şi-apoi se vor plictisi, aşa că am plecat să-mi văd de-ale mele, adică de fratele mai mic al Clarei (Anton, 2 ani şi opt luni), care, după jumătate de oră de joacă cu maşinuţele din seria Cars şi trenuleţele din seria Thomas & friends, a început să-mi ceară insistent nişte desene animate pe YouTube. M-am întors să văd dacă se eliberase calculatorul, cu gîndul ca, între Skype-ul Clarei şi YouTube-ul lui Anton, să prind şi eu puţin timp să-mi verific Facebook-ul.

În dormitor, distracţia era în toi. Clara şi Mara se jucau pe rupte cu dinozaurii. Prin Skype! Îşi înşiraseră creaturile preistorice cu nume bizare în faţa calculatorului, şi le ridicau pe rînd în faţa camerei video, interpretînd rolurile dinozaurilor, cu voci groase sau piţigăiate, după cum o cerea situaţia. La început, m-am bucurat că găsiseră această soluţie ingenioasă, dar apoi, imaginîndu-mi o proiecţie a unui viitor ultratehnologizat, în care copiii vor ajunge să se joace doar virtual, stînd în faţa unor ecrane, am început să simt nişte fiori reci. M-a scuturat din reverie Anton, care-şi cerea în continuare dreptul la desenele de pe YouTube.

Şosetele sînt murdare de praf şi sîngele-mi picură din julitura proaspătă de la genunchi, dar nu mă opresc din goană. Pentru nimic în lume nu mă pot opri acum. Sînt urma care scapă turma, sînt ultima speranţă a copiilor: trebuie să ajung înapoi în curtea blocului, să ating acel cerc desenat cu creta de sub balconul lui tanti Puia, în interiorul căruia o mînă invizibilă a scris „Loc de dat cu capul“, şi să-l „scuip“ pe Ionuţ, cîştigînd astfel jocul „de-a faţea“. Alerg pe Dorobanţi, trec prin faţa poştei, arunc o privire speriată în sus, către balconul de la etajul opt, sperînd că n-o să întîlnesc acolo chipul îngrijorat al mamei (nu mă lasă să ies din curtea blocului). Nu se zăreşte nici o mamă, aşa că răsuflu liniştită… Tricoul galben mi se lipeşte de spate, una dintre biluţele în formă de cireşe care-mi ţine părul mi se desface, genunchiul julit îmi pulsează şi simt că sînt gata să mă prăbuşesc, dar alerg, alerg cu ultimele puteri. Copiii care-au fost „scuipaţi“ stau în faţa scărilor, băieţii bat o minge dezumflată, Oana şi Lizica sar peste un elastic care-a fost rupt şi înnodat de-atîtea ori, încît e un miracol că mai rezistă. Picii – sau biberoniştii, cum îi numim pe cei care-s încă la grădiniţă – şi-au întins pe jos nişte crăticioare amărîte, desperecheate, şi fac mîncare din frunze tocate. Ionuţ nu se zăreşte nicăieri, probabil încă mă caută în spatele Daciilor parcate la umbra copacilor. Mă îndrept spre locul desenat cu creta şi-l „scuip“ pe Ionuţ, în uralele grupului.

Jocul s-a terminat, urma a scăpat turma, sînt eroina tuturor. Abia atunci mă aşez, istovită, pe scările blocului. A venit momentul să-mi savurez victoria, dar rana de la picior, plină de praf şi de sînge, mă doare cumplit, aşa că-ncep să plîng şi s-o strig pe mama. „Vezi, măi mamă, dacă nu te mai potoleşti şi tu!“ îmi spune ea acasă, în timp ce-mi oblojeşte genunchiul cu spirt şi rivanol. Am 7 ani şi vacanţa de vară de-abia a început. A doua zi de dimineaţă, şchiopătînd puţin din cauza bandajului, cobor la etajul patru şi sun la o uşă. Îmi deschide o doamnă jovială, cu un şorţ de bucătărie. Din casă răzbate miros de vinete şi ardei copţi. „Mama lu’ Oanaaa, o lăsaţi pe Oana să iasă la joacăăă?“

La scurt timp după povestea cu Skype-ul, ne-am mutat înapoi în blocul în curtea căruia fugisem de-atîtea ori la de-a v-aţi ascunselea în copilărie. Clara şi Anton s-au bucurat că au o cameră întreagă numai pentru joacă, aşa că, pentru o vreme, au uitat că pe lume există laptopuri şi o invenţie miraculoasă numită Internet, care-ţi poate aduce mai aproape, cît ai clipi, prietenii şi desenele animate preferate. Am chemat-o pe Mara în vizită, şi copiii s-au jucat în cel mai old school fel cu putinţă. S-au întins pe rafturile unei biblioteci goale, fiecare la alt nivel (deşi iniţial toţi ar fi vrut să se înghesuie pe raftul cel mai de sus) şi au stat acolo ore în şir, probabil zburînd în jurul lumii în baloane colorate, coborînd cu submarine în adîncurile mărilor, îmblînzind dinozauri gigantici, devenind, pe rînd, doctori, magicieni, pompieri, vînzătoare de prăjituri sau paleontologi celebri.

Publicat in Dilema Veche nr. 478, aprilie 2013

Foto: Adina Rosetti