Cheryl Strayed, autoarea cărții „Wild” („Sălbăticie”, Ed. Spandugino), a venit la București cu ocazia conferinței The Power of Storytelling 2016. Am prins-o la o discuție despre cum se poate transforma o experiență de viață într-o poveste pe hârtie și pe marele ecran.

La 26 de ani, Cheryl Strayed se afla într-un moment de cotitură existențială, așa că a pornit într-o călătorie inițiatică de 1.770 de kilometri pe jos prin pustiul californian, ca să se înțeleagă pe sine și să-și refacă viața. 18 ani mai târziu, a transformat experiența într-o carte care s-a bucurat de un succes internațional răsunător și a fost imediat ecranizată. Cu un scenariu adaptat de scriitorul Nick Hornby și cu regia în grija lui Jean-Marc Vallée, filmul „Wild” o are ca protagonistă pe Reese Witherspoon (care a fost nominalizată la Oscar în 2015, pentru cea mai bună actriță într-un rol principal).

Cheryl, ce părere ai despre ecranizarea cărții tale?
Se spune mereu: Cartea e mai bună! Dar sunt foarte mândră de film, cinemaul are alte provocări. Cartea, în schimb, e despre interior, despre ce se întâmplă înăuntru. Sunt toate scenele acelea din film în care Reese se uită la cer, la copaci, la peisaj – e clar că e o actriță foarte bună, iar jocul ei încearcă să redea tot ceea am scris în carte. Pe de altă parte, în carte toate lucrurile acelea pur și simplu sunt povestite direct.

Ai avut vreo contribuție, ai fost implicată în realizarea filmului?
Am fost. Încă de la început, când Reese s-a arătat interesată de film, am avut o lungă conversație și am simțit amândouă că va fi un proiect la care vom colabora, ceea ce e destul de puțin întâlnit în lumea filmului, unde producătorii vor pur și simplu să țină scriitorul la distanță. Iar scriitorul, în schimb, încearcă să-și impună viziunea. Eu am știut de la început că nu voi face asta. OK, eu am scris cartea asta, eu am spus povestea în felul ăsta, însă au fost o mulțime de oameni implicați în film – începând cu Nick Hornby care a scris scenariul. Eu am încercat să le fiu de ajutor, nu să-mi impun ideile. Filmul vine în completarea cărții, dar nu este același lucru.

Cum a fost când te-ai văzut pe ecran?
E o experiență cu adevărat suprarealistă! E foarte bizar să privești pe cineva care te interpretează pe tine însăți! A fost și mai ciudat, pentru că fiica mea m-a jucat pe mine, Cheryl cea mică din film… Fiica mea se numește Bobbi (numele mamei mele), dar nu și-a cunoscut bunica, în schimb a jucat într-o scenă cu Laura Dern, actrița care o interpretează pe bunica ei, în film! Pentru mine a fost foarte bizar să o văd în scenele acelea, mai ales că unele conțineau violență. Ea însă știa foarte bine că doar joacă un rol. Așa că, până la urmă, s-a transformat într-un fel de experiență vindecătoare…

L1002723

 Te-ai gândit vreodată că se va întâmpla asta atunci când scriai cartea – sau când tremurai de frig într-un cort în timpul Pacific Crest Trail?
Atunci când scriam „Wild”, nu m-am gândit niciodată că va inspira atât de mulți oameni, nu am scris cu acest scop. Voiam să fac lucrul acela pe care încearcă să-l facă orice scriitor: să scrie cea mai bună carte pe care e în stare să o scrie. Voiam să scriu despre cum e să iubești și să pierzi, cum e să lupți și să supraviețuiești, nu intenționam să inspir pe nimeni. Am devenit o persoană inspirațională din întâmplare!

Dar cred că te bucuri de asta, nu?
Da. Mai ales că – nu știu în România, dar în State așa stau lucrurile – oamenii tind să dea mai puțină importantă artei. Iar eu cred că arta este esențială, ne lasă să ne privim cu adevărat, așa cum suntem, ne ajută să transcedem barierele culturale, de gen, rasă sau religie. Chiar și barierele legate de timp.

Și cartea, și filmul, se termină în momentul încheierii călătoriei. Ce ai făcut imediat după?
Ajunsesem în Portland, Oregon și primul lucru pe care l-am făcut a fost să întru într-un magazin alimentar (râde) M-am uitat cu nesaț la rafturile pline, la fructele și legumele proaspete care-mi lipsiseră în timpul călătoriei. Un alt lucru care nu mă așteptăm să-mi lipsească atât de mult a fost muzica. Îmi cântasem melodii în minte de nenumărate ori, încercând să-mi reamintesc versurile, așa că după ce am încheiat călătoria, astea au fost primele lucruri pe care le-am făcut: am mâncat și am ascultat muzică, stând în pat. Patul, iată alt lucru care-mi lipsise enorm.

Dar ce ți-a lipsit după aceea, ai ajuns să-ți fie dor de ceva din călătorie? De natură, de singurătate…?
Călătoria mea a presupus să-mi fie frig, să dorm pe pământ și multe privațiuni – chestii de care, în general, nu ți-e dor. Însă, în ciuda acestor dificultăți, întreagă experiență a fost una puternică, minunată; mi-e dor de simplitatea acelei vieți în care jobul meu de fiecare zi era să mă ridic și să merg în continuare, ore întregi. Aveam sentimentul că sunt într-o „misiune”. E unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut în viață. Așa că da, devin foarte nostalgică.

Simţi cumva că povestea nu-ţi mai aparţine ţie, acum că este atât de mediatizată?
Da, m-am detaşat cumva. Cred că unul dintre cele mai mari daruri pe care le-am primit odată cu experienţă asta este chiar faptul că povestea mea a ajuns la atât de mulţi oameni. De patru ani, aproape în fiecare zi primesc mesaje de la aceşti oameni – unii dintre ei îmi spun că le-am schimbat viaţă. Cred că acest gen de conexiune, când un scriitor spune o poveste cu care cititorii se pot identifica, este ceva magic. Aşa că într-adevăr simt că povestea nu-mi mai aparţine doar mie acum.

Ai aşteptat mulţi ani de la experienţa reală până la scrierea cărţii. De ce? Şi cum ai ştiut că a venit momentul să o scrii?
De fapt, am început să scriu cam după 13-14 ani. Eu eram scriitoare şi atunci când am făcut călătoria Pacific Trest Crail, dar am debutat cu un roman numit “Torch” – asta era scrierea care-mi înfierbânta mintea în vremea aceea. Apoi, chiar dacă ştiam că acea călătorie este o experienţă de viaţă foarte importantă pentru mine, nu eram convinsă că merită scrisă sau că am ceva interesant de spus despre ea. Nu am vrut să fie o carte de genul “ah, ce interesantă sunt pentru că am făcut călătoria asta!”. Dacă vrei să te ocupi cu literatura, trebuie să ai mai mult de spus decât atât. Apoi, cu trecerea timpului, fără să fie un proces conştient, povestea a crescut în mine şi am început să înţeleg şi alte lucruri. Şi am început să scriu despre ele… Nu ştiam unde mă vor duce, la început credeam că scriu un eseu despre călătoria mea, dar apoi povestea a început să curgă.

De obicei, oamenii întreabă scriitorii cât este adevărat din ficţiunea lor, eu aş vrea să te întreb exact invers, câtă ficţiune este în această poveste reală?
Prima mea carte este un roman şi în toate interviurile am fost întrebată ce părţi din ea sunt reale. Apoi îmi apare această carte de memorii şi toată lumea mă întreabă cât am inventat. (râde) De fapt, nu am inventat propriu-zis nimic din “Wild”, dar asta nu înseamnă nici că tot ce am scris acolo este exact ce s-a întâmplat. Am încercat să verific cât mai multe fapte şi detalii – m-a ajutat jurnalul pe care l-am ţinut pe tot parcursul călătoriei. Însă o mare parte se bazează pe amintiri, care uneori pot fi foarte exacte, alteori mai puţin. Memoria este o proiecţie subiectivă. Jurnalismul aspiră la obiectivitate, dar nu putem fi obiectivi 100 %, întotdeauna intervine percepţia proprie. Însă încerc să fiu corectă cu oamenii despre care scriu…

14711593_10210150435773134_8832853944305052676_o

Noua ta carte, “Brave enough”, s-a născut că o reacţie la tot ce ţi s-a întâmplat, la faptul că oamenii te privesc că pe o sursă de inspiraţie…
După ce am publicat “Wild”, am început să scriu o rubrică de – să le zicem sfaturi foarte neortodoxe. Pe Twitter, Instagram, Facebook, oamenii au început să-mi scrie şi să mă citeze. Am primit poze de la oameni care şi-au tatuat citate din cărţile mele! Un alt exemplu despre cum se întâmplă şi evoluează lucrurile… Editorul meu din Anglia a observat asta şi a venit cu ideea de a face o colecţie cu toate citatele care circulă pe internet. M-am gândit la asta şi la început am ezitat, m-am gândit că nu vreau să par un guru. Apoi am stat online şi am căutat propriile mele citate, am găsit sute, nu exagerez… aşa că le-am adunat pe cele care înseamnă cel mai mult pentru oameni, cum ar fi de exemplu ultima frază din “Wild”.

Sunt curioasă ce joburi ai avut înainte să devii faimoasă ca scriitoare ….
Ah, nu aveam bani deloc şi încercăm să găsesc o modalitate de a-mi plăti facturile. În timp ce scriam primul meu roman, am fost chelneriţă mulţi ani. Apoi am lucrat la freelancer, am scris pentru reviste, am predat, am reușit cumva să mă întrețin din asta.

Acum, ca scriitor de succes, simţi presiunea de a “livra” o altă carte şi apoi încă una?
Simt ceva ciudat, pentru că toată viaţa mi-am dorit să trăiesc numai din cărţile pe care le scriu, fără să fac şi altceva, iar acum că mi s-a împlinit acest vis, am descoperit că de fapt mi-a rămas foarte puţin timp pentru scrisul efectiv. Dar mi se întâmplă lucruri extraordinare: călătoresc, merg la conferinţe, ţin speechuri. Deci, dacă nu simt neapărat o presiune de la editori şi de la public, mă întreb totuşi cum să fac să-mi regăsesc spaţiul pentru scris pe care îl aveam pe vremea când nimeni nu ştia cine sunt? Asta a devenit partea cea mai grea…

Foto: Cornel Brad