Scriitoarea de limbă catalană a fost în București pentru lansarea celui mai recent roman al său, „Poftă de ciocolată” (Ed. Humanitas), așa că am invitat-o la o conversație caldă despre povești, literatură, istoria Barcelonei și… organizarea timpului.

(interviu realizat pentru revista UNICA, fotografii The Bucharest’s)

thebucharest's-0706

Cum a început interesul tău pentru acest subiect? Ai o pasiune pentru ciocolată sau pentru istoria ciocolatei în Barcelona?
Nu sunt o împătimită a ciocolatei. Sper să nu te dezamăgească răspunsul meu; desigur, îmi place ciocolata la fel de mult ca oricui, dar nu am o pasiune pentru asta. Interesul meu este mai ales istoric. E un pretext pentru a spune poveştile pe care le-am ascultat de atâtea ori, dar într-o altă formă, şi de a povesti microistoria pentru a explica macroistoria. Pentru macro sunt istoricii, pentru micro sunt romancierii. Iar mica istorie a oamenilor înglobează şi istoria ciocolatei. Pe de altă parte, sunt pasionată de bucătărie, îmi place să gătesc şi mă fascinează istoria gastronomiei. Şi ciocolata are o poveste minunată.
Deci ciocolata e un pretext care leagă mai multe poveşti… De la ce poveste anume ai pornit?
Totul a început de la povestea ciocolatierului Fernandes – un personaj care de altfel apare foarte vag în carte. Personajul a existat în realitate, l-am găsit când mă documentam pentru romanul anterior, “Aerul pe care-l respiri”. Mi s-a părut atât de interesant, încât am vrut iniţial să-l includ în acest roman, dar nu se potrivea. Aşa că l-am lăsat deoparte şi am început să cercetez separat subiectul. Documentându-mă, mi-am dat seama că Fernandes nu ar putea să umple un roman, însă materia cu care el lucra – ciocolata – da.
Barcelona este ea însăşi un personaj în scrierile tale. Cât de mult te influenţează acest oraş în ceea ce scrii?
Eu nu sunt născută la Barcelona, ci la Mataro, care este la jumătate de oră de mers cu trenul. Dar Barcelona este, aşa cum ai spus, un adevărat personaj în romanele mele pentru că este un oraş fascinant, oraşul memoriei mele. Sunt foarte multe lucruri de povestit despre el, lucruri pe care – deşi pare de necrezut – nu le-a povestit nimeni; ca romancier te simţi obligat să începi să le povestești tu. Personajele mele locuiesc în Barcelona, deci Barcelona nu putea lipsi…
Cât de mult te documentezi înainte să scrii?
Fiecare roman pe care l-am scris a necesitat un anumit tip de documentare; sunt romane care cer o documentare de arhivă, altele cer o documentare jurnalistică – adică, în cazul acestuia, interviuri cu ciocolatieri din Barcelona care sunt nişte persoane absolut fascinante. Mulţi catalani nici nu ştiu că în Barcelona există o istorie îndelungată a ciocolatei, din acest punct de vedere cartea a fost o revelaţie. De fapt, întreaga istorie a ciocolatei a început la Barcelona, abia apoi s-au impus în memoria oamenilor alte locuri legate de ciocolată. Pentru mine, documentarea este cea mai frumoasă etapă, care mă bucură cel mai mult. Abia după aceea începe scrisul…
Nu scrisul este cea mai mare bucurie?
Nu. Cel mai mult îmi place să învăţ despre ceea ce urmează să scriu. Iubesc documentarea, în toate formele sale.
Dar scrisul ce înseamnă pentru tine?
Scrisul este un alt proces; câteodată este foarte frumos, câteodată chinuitor.
Aştepţi inspiraţia?
Nu, nu aştept şi nu cred în inspiraţie. Poţi să scrii un poem sau o piesă de teatru cu inspiraţie, dar pentru un roman trebuie să munceşti, trebuie să scrii câteva ore pe zi.

thebucharest's-0933
Eşti şi mamă a trei copii… Când îţi găseşti cele câteva ore pe zi pentru scris? Ai un secret?
Cred că cel mai important lucru este organizarea timpului: al meu şi al celorlalţi. Şi aici cred că este secretul. Când ai copii, nu depinzi doar de tine. Cu toate astea, scriu mult mai mult de când am copii. Când nu aveam copii, scriam mult mai dezordonat, fără nicio rutină, nu ştiam cum să-mi organizez timpul. Apoi, odată cu naşterea lor, am înţeles cât de valoros este timpul şi am învăţat cum să îl organizez. Nu este loc de altceva în programul meu: literatură şi copii. Nu fac altceva. Întotdeauna trebuie să plăteşti un preţ.
Ai trecut cam prin toate genurile literare: roman, proză scurtă, poezie, cărţi pentru copii şi adolescenţi. Spuneai într-un interviu că vocea poetului din tine este cea mai puternică…
Sunt un poet secret. Iubesc mult poezia şi o admir, tocmai de aceea cred că trebuie să scriu proză. Nu cred că sunt atât de bună poetă, precum romancieră. Dar nu pot să nu scriu poezie, asta am scris prima dată, la 18 ani. Spre deosebire de roman, poezia o scriu (doar) pentru mine, când simt nevoia să respir, să mă regăsesc. E prea mult adevăr în poezie şi simt că m-aş expune prea mult. Ca romancier, spun deasemenea adevăruri, dar le maschez prin personajele mele. M-am obişnuit cu această “mască” şi mi-ar fi greu fără ea…
Dacă poezie scrii pentru tine, pentru cine scrii proză, ai în minte vreun cititor atunci când scrii?
Cititorul ideal. Cum este el? Îmi e foarte clar: seamănă cu mine. Scriem ceea ce ne place să citim. Este un cititor care caută dincolo de istorie, care dă importanță stilului, formei, care vrea să se emoţioneze împreună cu personajele. În rest, nu contează vârsta, sexul, profesia…
Ai început să scrii foarte devreme, la vârsta de 8 ani. Mai ţii minte ce a declanşat această pasiune a scrisului?
Sigur că da! Am început să scriu un jurnal, pentru că şi mama ţinea unul. Avea un ritual să scrie în fiecare seară, deşi nu avea o viaţă aventuroasă, şi pentru mine asta era ceva misterios. Cel mai misterios lucru era că nu-l lăsa pe tatăl meu să se uite în acest jurnal! Voiam să particip şi eu la acest mister, să fiu la fel de misterioasă ca mama mea, să am şi eu secrete, aşa că am început să scriu.
În “Poftă de ciocolată” cele trei poveşti care se împletesc sunt ale unor femei: Sara, Aurora şi Marianna. De ce ai ales femei ca personaje principale?
Mi s-a părut natural să scriu despre femei, pentru că şi eu sunt o femeie. Mai e şi un motiv istoric… Când am scris “Încăperi ferecate”, m-am gândit că, dacă merită să scrii despre secolul 19, atunci trebuie să scrii despre femei. Întotdeauna m-au interesat personajele care merg împotriva curentului, şi, dacă eşti în căutare de astfel de personaje, în toate epocile, vei găsi femei. Vin dintr-o familie în care femeile erau prezențe foarte puternice, probabil face parte din AND-ul meu să caut femei puternice.
Ai şi modele feminine în literatură?
Sunt multe scriitoare pe care le admir, ca de exemplu Natalia Ginzburg sau Virginia Woolf. De câte ori trebuie să răspund la această întrebare, uit pe câte cineva…
Care e cea mai grea parte a scrisului?
Corectarea, editarea, modificările. Pentru că atunci când corectezi, nu te mai emoţionezi. Fac parte din categoria celor care, cu cât citesc mai mult citesc un roman, cu atât mai prost îmi pare. Însă corectarea de mai multe ori este necesară; nu mai fac schimbări majore în ceea ce priveşte intriga, dar corectez şi rescriu mult.
Încă mai ai îndoieli în privinţa scrisului tău?
Sigur că da; de fapt nu înveţi niciodată să scrii. Cu cât scrii mai mult, cu atât ai mai mari îndoieli. Dar e şi un avantaj: te înveţi să trăieşti cu două lucruri esenţiale pentru un scriitor – îndoiala şi singurătatea. Cred că meseria de scriitor constă în a şti să armonizezi aceste două lucruri. Cu toate premiile şi succesul romanelor tale, nu ajungi la o siguranţă.
Apropo de succes, tu cum percepi succesul ca scriitor?
Când nu ai publicat încă, eşti doar tu cu scrisul tău. În clipă în care ştii că ai succes şi eşti tradus, ştii că există nişte cititori care au aşteptări, şi atunci simţi o responsabilitate mai mare. Însă în faţa ecranului eşti aceeaşi persoană care erai când ai început să scrii prima dată: cu aceleaşi îndoieli, frici, probleme, întrebări şi aceeaşi singurătate.
Literatura ta pentru copii nu este încă tradusă în România. Povesteşte-ne puţin despre ea…
Cea mai cunoscută este “Mom for sale”, în care un băieţel decide să-şi pună mama pe… ebay! A fost tradusă până acum în multe limbi. Însă pentru mine să scriu pentru copii, mai ales mici, este cel mai dificil. Ca să scrii un roman pentru copii îţi trebuie o voce şi o poveste foarte puternice. Copiii nu se îndreaptă către formă, către stil, ci către poveste. Când ai găsit vocea care să spună această poveste, este minunat. Însă pentru mine e destul de dificil, pentru că mă identific mai greu cu un cititor mic, ci mai degrabă cu unul tânăr. Am scris literatură pentru copii cât timp erau copiii mei mici.

thebucharest's-0772