Sconcsul, duşmanul omului

sconcs

Într-o suburbie din Ottawa, în care fiecare casă are peluza şi grădina aproape identice cu ale vecinului şi în care liniştea străzii este întreruptă foarte rar de zgomotul vreunei maşini (cam la un sfert de oră), apariţia unui sconcs este de departe cel mai palpitant lucru. Ottawa este o combinaţie bizară de spaţiu urban cu grădină zoologică: marmotele invadează seara spaţiile verzi, ieşind din tufişuri, pe stradă mai trece, din cînd în cînd, agale, cîte-un curcan sălbatic, arborii din grădini sînt plini de veveriţe care se încaieră cu porumbeii. Armonia perfectă om-natură nu este tulburată decît de apariţia sconsului, inamicul public numărul 1.

Au existat cazuri de grupuri întregi de cetăţeni care au întîrziat dimineaţa la birou, pentru că sconsul le tăiase calea şi se pusese de-a curmezişul drumului lor către maşină. Şi, credeţi-mă, nu vrei să enervezi un sconcs, mai ales atunci cînd te pregăteşti să ajungi la vreo întîlnire! Am simţit-o cu nasul meu, prima dată într-o noapte pe la 3, cînd cel mai groaznic miros din lume a invadat aerul călduţ al nopţii. În cîteva minute, mirosul pătrunsese în toată casa, se insinuase chiar şi-n dulapuri, intrase bine-mersi în cămară, în garaj şi-n băi, ba chiar şi în blana cîinelui, care a început să latre şi să se tăvălească în iarbă, cuprins de isterie. Isteria s-a transformat a doua zi în depresie în toată regula, întrucît copiii care pînă atunci îl răsfăţaseră nu mai voiau să se joace cu el, din pricina mirosului insuportabil. Bietul animal suspina de mama focului şi-ţi rupea inima cu cea mai tristă privire canină pe care-am văzut-o vreodată. Iar sconcsului nici că-i păsa de chestia asta…

animal canada

1000 de insule, monumente feministe, elani timizi

În Canada te simţi ca un fel de Gulliver în Ţara Uriaşilor, mai ales dacă pleci la drum cu o maşină mică. Între cele două sensuri ale autostrăzilor se află nici mai mult, nici mai puţin, decît… o pădure, iar maşinile care trec pe lîngă tine sînt un soi de jeep-camionetă, cu rulotă sau barcă cu pînze ataşată. Dacă te afli în Ontario, poţi fi sigur că maşinile astea îşi duc proprietarii către lacul celor 1000 de insule, a.k.a Ontario Lake. Pe lacul ăsta se află, de fapt, cam 1800 de insule (se numeşte “insulă” orice limbă de pămînt care are cel puţin doi copaci), multe dintre ele fiind cumpărate, prin anii ’50, cu fabuloasa sumă de 50 de dolari. Acum, urmaşii acestor fericiţi cetăţeni canadieni vin să-şi petreacă week-end-ul, fiecare pe insula lui.

vila

Cei care n-au mai apucat loc pe insulă şi-au construit case cu terasă, ponton şi debarcader pe malul lacului. Cine n-a avut bani nici de insulă, nici de casă se poate plimba cu vaporaşul care pleacă din portul Brockville. Scopul excursiei de o oră şi jumătate e cît se poate de clar: te uiţi cu binoclul în casele semenilor mai norocoşi (vaporul trece foarte aproape de insuliţe) şi fotografiezi oamenii făcînd plajă pe iahtul sau pe pontonul propriu, avînd sentimentul (înşelător) că astfel ai prins din zbor o picătură de lux şi huzur. Ceea ce te uimeşte – avînd în vedere că vorbim despre casele unor oameni înstăriţi – este lipsa desăvîrşită a oricărui prost-gust, de parcă canadienilor le-ar fi necunoscute noţiunile atît de întîlnite în România de “termopane”, “vopsea portocalie”, “coloane de ipsos” şi “faţadă placată cu gresie”.

Tot în Ottawa, pe lîngă clădirea veche a Parlamentului, punctul principal de atracţie este fotografierea cu celebrul monument “Women are persons!“, care le întruchipează pe cele cinci vajnice luptătoare canadiene pentru dreptul femeilor de a fi considerate “persoane eligibile să facă parte din Senat”. Lupta s-a întîmplat prin 1929 şi n-a fost deloc uşor de cîştigat, iar urmaşele vajnicelor feministe au făcut lobby timp de 5 ani pentru amplasarea monumentului acolo…

women

Motivul pentru care citiţi aceste rînduri statice şi descriptive în locul unui reportaj incendiar este acela că în Ottawa totul curge încet şi liniştit. Nu se întîmplă surprize la colţ de stradă, totul este exact acolo unde trebuie să fie, autobuzele vin la ora afişată în staţie, oamenii ies la jogging în pauza de prînz în locuri special amenajate, muzeele au programe perfecte pentru copii, spaţiile verzi sînt îngrijite la milimetru, pînă şi în rezervaţiile naturale există plăcuţe din lemn prin care li se cer scuze vizitatorilor pentru că elanii nu le sosesc în întîmpinare (aşa cum fac cerbii, căprioarele şi mistreţii, foarte prietenoşi).

canada

Vizitatorii sînt rugaţi să înţeleagă situaţia elanilor: tocmai au fost mutaţi acolo din habitatul lor natural (trăiesc ceva mai la nord), încă nu s-au acomodat cu noul habitat şi, de aceea, sînt “ceva mai timizi”… Sînt convinsă că, la cum merg lucrurile, în cîţiva ani şi sconcşii vor învăţa să-şi ceară singuri scuze pentru mirosul lor îngrozitor!

 

Publicat in Dilema Veche, septembrie 2009

Foto: Adina Rosetti