Aventurile unei femei în ţara bărbaţilor care n‑au ochi pentru femei.

bodega

Nu este o chestie prea feminină, ştiu, dar am colindat recent prin câteva instituţii care, deşi pe ducă, se încăpăţânează să nu dispară cu totul din peisaj: bodega şi cantina. Sunt locuri care au văzut multe şi în care se poate studia sociologia, pe viu; variante arhaice şi cu buget redus ale lounge‑barului. A meritat să le calc pragul pentru a experimenta ceea ce, clişeistic vorbind, se cheamă „viaţă adevărată”. N‑am căutat prin cine ştie ce ascunzişuri sordide, ci doar la o aruncătură de băţ de centrul Capitalei.

Prima oprire: barul Meteor – 2 lei ţuica fiartă, la 100 ml. M‑a întâmpinat cea mai autentic‑comunistă chelneriţă, cu părul făcut permanent şi cu alură maternă, avertizându‑mă de la început, cu pixul proptit în carneţel: „Deci avem decât cola şi bere! Mâncare nu ţinem!”. M‑am supus, am cerut o bere, da’ să fie rece, şi‑am studiat contextul. Cum în astfel de locuri lumea e destul de familiară (doar beau de mult timp împreună), am fost imediat apostrofată de un individ cu nasul roşu şi privirea înceţoşată, ca şi cum m‑ar fi cunoscut de‑o viaţă: „Auzi, unde‑i ăla micu’ al meu? Era p‑aici… L‑ai văzut?”. Ăla micu’ stătea ceva mai deoparte, încercând să evadeze cumva din cercul unei copilării petrecute la bodegă, în loc de parc sau mall. „Hai,
bă tată, treci aici, să‑ţi iau un suc, un’ te duci?”, îl îmbie părintele. Băiatul se duce înăuntru, resemnat, înainte ca eu să apuc să spun ceva.

După ce am tras de‑o bere timp de vreo oră (e normal, n‑am exerciţiu), mi‑am dat seama că la Meteor adevăratul eveniment al serii îl reprezintă sosirea „fetelor”. Prinţesele în trening galben şi cu pantofi cu toc chicotesc încântate atunci când sunt întâmpinate cu urale de către clienţii casei, dar nu prea au timp de discuţii cu admiratorii, pentru că se grăbesc la muncă. Domnii strigă după ele lucruri pe care hârtia de revistă nu le poate reproduce, dar se întorc, în final, tot la prima dragoste: sticla. După aceea, atmosfera devine ceva mai calmă şi nimic nu mai poate tulbura simbioza perfectă om‑sticlă, nici măcar prezenţa neobişnuită a vreunei femei care‑şi notează impresii în carneţel.

Despre dragostea de băutură poate depune mărturie şi nea Gigi, pe care l‑am zărit într‑un alt loc de pierzanie pe bani (extrem de) puţini: la bodega Argentin, două străzi mai încolo de Banca Naţională. Nea Gigi face parte din categoria celor care beau întotdeauna singuri. Are în faţă două recipiente: un clondir cu vin şi o sticlă cu apă minerală. Îşi face şpriţuri pe care le bea încet, temeinic, cu simţul datoriei împlinite. „Ce, mă grăbesc undeva?” Priveşte, de cele mai multe ori, în gol, şi pe chipul lui se citeşte un mare calm. Poate băga cineva mâna în foc că nea Gigi nu cunoaşte vreun secret esenţial despre mersul universului?

 

De la Argentin, nu mai e mult de mers până la o altă atracţie turistică pe harta locurilor de pierzanie bucureştene: vestita „la‑mpinge tava”. Acolo au „bucătărie românească”, se ştie că aceasta absoarbe eficient alcoolul: bucate bune, ieftine, multe şi, mai ales, foarte grase (ceea ce, în opinia unora, este sinonim cu bune). În spatele tejghelei, o tanti cu bonetă de bucătăreasă corpolentă sub care i se ghiceau, înduioşător, bigudiurile, împărţea ciorba cu polonicul. M‑am aşezat şi eu la coadă, la timp ca să prind din zbor celebra replică: „Da, avem fripturi de pui, dar şi de porci!”.

În timp ce îmi luam prânzul (mâncarea e chiar bună) m‑am trezit cu priviri insistente în farfuria cu ciorbă de văcuţă. Privirile aparţineau unui domn care probabil nu mai mâncase de ceva vreme şi miza pe faptul că mâncarea îmi va sta în gât şi i‑o voi ceda, în cele din urmă, lui. Ceea ce s‑a şi întâmplat. Tipul a fost foarte exigent, mi‑a sorbit ciorba cu mare eleganţă şi, la sfârşit, a comentat calitatea serviciilor: „Bun, doamnă, bun… da’ parcă mai mergea şi‑un ardei iute!”.

 

Publicat in Esquire, septembrie 2008

Ilustratie: Ada Musat