Sa traiesti o zi în cel mai roz stil Barbie nu e deloc ușor…

Cînd eram mică, de cîte ori făceam lista de cadouri pentru Moș Crăciun, aveam grijă să trec o precizare extrem de importantă: “vreau o păpușă Barbie, dintr-aia adevărată, nu bulgărească”. Dar, cum pe atunci ne aflam în toiul anilor ’80 și Moșul meu nu avea rude în străinătate, iată de ce nu reușea niciodată să-și ducă la îndeplinire sarcina și scotea din sac, în seara de Ajun, varianta est-europeană & socialistă, în loc de cea occidentală & decadentă la care visasem un an întreg. Barbie cea adevărată a venit cînd eu trecusem deja de vîrsta păpușilor și preferam tricourile negre și cerceii cu cruce, pentru că intrasem în “faza rock”. Dar, cum niciodată nu e prea tîrziu să te îmbraci în roz, să zîmbești de dimineața pînă seara și să trăiești o viață perfectă, m-am hotărît să devin Barbie pentru o zi. Desigur, în povești ar fi fost suficient să mă dau de trei ori peste cap și să mă trezesc într-o lume de vis, transformîndu-mă instantaneu dintr-o working mother cu program încărcat într-o blondă irezistibilă care are ca pasiune shoppingul, flirtul cu indivizi musculoși și bronzați și petrecerile cu prietenele. Lucrurile n-au stat însă deloc așa…

 barbie

08.00 M-am trezit (ținînd cont că ochii unei Barbie sînt pictați și nu se închid niciodată, mă așteptam ca trezirea să fie mai ușoară). Coafura și machiajul nu erau  nici pe departe perfecte, așa că a trebuit să petrec vreo jumătate de oră în fața oglinzii să le fac să arate “ca la carte”.

08.30 Au început să se audă niște țipete din bucătărie: “mamiii, mi-e foame, unde-s cerealele?”. Cum Barbie nu are copii și nu se ocupă cu astfel de chestiuni domestice, am hotărît să le ignor și să rămîn în continuare adîncită în detaliile manichiurii cu lac rozaliu.

08.45 N-am mai rezistat. Țipetele deveniseră prea puternice. M-am dus în bucătărie, am pregătit cerealele, stricîndu-mi astfel manichiura, și apoi am dat fuga la dulap să-mi aleg hainele.

09.30 Am ales, în sfîrșit, o rochie roz și o gentuță alb cu negru în picățele, genul în care ar putea să-mi încapă cățelușul alb și pufos. Numai că eu nu am un cățeluș alb și pufos, am un ditamai labradorul, așa că a trebuit să renunț la idee și să-mi pun în gentuță doar rujul, pudra și oglinda portabilă.

10.00 Sînt gata de plecare, dar nu înainte de a arunca o ultimă privire în oglindă, pentru a vedea dacă părul și machiajul îmi stau perfect. Nu-mi stau, așa că mai petrec zece minute aranjîndu-le. Simt deja că a fi păpușă Barbie nu-i deloc simplu…

10.15 În fața blocului (care nu a vrut deloc să se transforme într-o casă de vis cu grădină în față) și mă pregătesc să mă urc în mașină (care se încăpățînează să rămînă un Peugeot plin de zgîrieturi făcute în parcare, în loc de un Corvette roz, decapotabil și strălucitor). Zîmbesc și pornesc la drum.

10.30 Prinsă în trafic. Un individ în jeep tocmai mi-a tăiat calea. Zîmbesc, pentru că o păpușă Barbie în nici un caz n-ar scoate capul pe geam să-i spună individului vreo două, așa cum merită. Îmi verific în oglinda retrovizoare machiajul: încă rezistă! Așa că zîmbesc din nou.

11.00 Tot în trafic. Îmi sun prietena cea mai bună, pe Christie (pe care în viața reală o cheamă Andreea și nu este deloc afro-americană, ci cît se poate de albă și blondă). Cu cea mai suavă și melodioasă voce de care sînt în stare îi spun: “Wanna have a party?”. “Ai înnebunit, sînt în ședință!”, îmi răspunde Christie (alias Andreea) și închide. Nu mă descurajez, îmi aranjez părul în oglindă și mă pregătesc să parchez în fața biroului.

11.30 Aș vrea să am un job de Barbie adevărată: adica să fiu astronaut, stewardesă sau prietena lui Ken. Barbie nu răspunde la emailuri, decît dacă au ca subiect “I love shopping”, așa că e greu de imaginat cum se poate descurca la birou cu treburi serioase.

13.00 În loc să ies în pauza de masă la restaurant, prefer să merg la coafor să-mi aranjez părul care nu mai sta deloc așa cum trebuie. În plus, nici nu sînt sigură că Barbie mănîncă ceva vreodată. Cu siguranță, dacă ar mînca, n-ar mai putea avea talia aia incredibil de subțire. În drum spre coafor, privesc cu jind niște prăjituri în vitrina unei cofetării. Ca să rezist, o sun din nou pe prietena mea cea mai bună, și-i spun, cu aceeași voce suavă și melodioasă: “Wanna have a party?”. “Uite, acum intru într-o întîlnire. Dacă ai probleme, vorbim pe messenger mai încolo”, îmi răspunde ea și-mi închide. Aș plînge de necaz, dar Barbie nu cunoaște lacrimile, așa că mă abțin.

15.00 Din păcate, n-am destui bani pe card pentru o terapie prin shopping. Simt nevoia acută să-mi cumpăr multe, foarte multe haine roz și să locuiesc într-o casă de plastic în care să dau petreceri cu prietenele mele în fiecare zi.

16.00 Pentru că sînt total ineficientă la birou, decid să plec acasă. O sun pentru ultimă dată pe prietena mea și o întreb: “Wanna have a party?”, iar ea se oferă să-mi dea numărul de telefon al unui psiholog care oferă consultații de urgență. Mă calmez ascultînd în mașină melodia I’m a Barbie girl și mă bucur că mai sînt ființe pe lumea asta care simt la fel ca mine.

17.00 Decid să fac un tratament cosmetic, pentru că tenul meu trebuie să arate perfect, și să merg la solar, pentru a obține o nuanță de plastic arămiu. Mă simt ceva mai bine, viața de Barbie e totuși frumoasă.

18.00 Tocmai am aflat că m-au interzis în țările arabe! Iată ce-au spus despre mine:  “Barbie, cu hainele ei provocatoare și atitudinile nerușinate, este un simbol al decadenței Occidentului pervertit!” O, Doamne, sper să nu mă trezesc cu vreo fatwa de la vreun ayatollah furios, precum a pățit Salman Rushdie după ce a scris Versetele satanice!

barbie2

19.00 Ce-au toți ăștia cu mine? M-am uitat pe internet, speriată de treaba cu ayatollahul (da, am învățat să caut pe google, sînt o păpușă în pas cu timpurile, am și blog!), și am văzut că unele fetițe, după ce cresc mari, își decapitează păpușile și le topesc în cuptorul cu microunde. Ce oroare! Ca să nu mai spun ce scorneli pun la cale și artiștii ăștia contemporani pe seama mea, pentru că nu mai au inspirație pentru chestii serioase și se țin numai de parodii! Nu înțeleg deloc de ce sînt atît de înverșunați, eu doar vreau să dau o petrecere și să am multe, foarte multe haine roz.

20.00 Sînt din nou acasă, cu părul pe bigudiuri. Sincer, mi-e cam dor de Ken, dar nu știu dacă să-l sun sau nu, pentru că nu-mi dau seama dacă mai sîntem împreună. Ne-am despărțit în 2004, ne-am împăcat în 2006, am petrecut Valentine’s Day ensemble anul acesta, dar nimic nu mai e sigur în zilele noastre și, oricum, totul depinde de ce hotărăsc directorii de marketing si comunicare în privința relației dintre noi (de exemplu, tot directorii ăștia au scos-o de pe piață pe Midge, prietena mea veșnic însărcinată!).

20.30 Se pare că trebuie să pregătesc cina, chestie care îmi va ruina coafura. Dacă tot s-a dus naibii coafura, îmi imaginez că aș putea să mănînc și eu cîțiva cartofi prăjiți și să gust măcar din înghețata de căpșuni care arată incredibil de apetisant….

21.00 Oh my Goood, oh my Goood! Sînt imensă, sînt gigantică, sînt obeză, nu mai pot purta nici o rochie roz, nu mai am nici un fel de talie, mă vor retrage din magazine, spre bucuria asociațiilor americane care militează pentru drepturile femeilor de a arăta așa cum vor ele și a fetițelor emo care decapitează păpuși. Ce-o să se aleagă de mine?

22.00 M-am mai liniștit, pentru ca mi-am refăcut manichiura și machiajul și arăt din nou perfect. M-am hotărît: mîine mă împac cu Ken și-mi duc Peugeot-ul la fiare vechi, pentru că voi primi cadou de împăcare un Corvette roz, lucios, nou-nouț. Apoi, o sa ne mutăm într-o casă de vis în care nu se face niciodată dezordine și ne vom petrece timpul dînd petreceri pe terasă cu prietenii noștri perfecți, care vor veni însoțiți de cățeluși mici, albi si pufoși. Reveria îmi este întreruptă de o voce care se aude din dormitor: “mamiii, ai uitat să-mi spui povestea de culcare!”.

22.30 Am citit copiilor o poveste (după care s-a făcut și un film) chiar despre mine însămi, pe vremea cînd eram într-o formație rock și aveam un concert în spațiul cosmic, pentru a promova pacea mondială. Ah, ce vremuri!

23.00 Mă simt foarte obosită, cu toate că nu ar trebui, pentru că o păpușă Barbie nu simte niciodată oboseala. Deși ochii nu mi se închid niciodată, hotărăsc că e vremea de culcare. Mă dau cu ruj, cu fard de obraz și cu un strat de rimel, îmi aranjez părul, mai arunc o privire în oglindă și mă bag în pat.

24.00 Gata, ziua mea Barbie s-a încheiat oficial! Acum pot să mănînc înghețată și îmi asum riscul ca părul meu să nu arate perfect 24 de ore din 24. Sînt fericită, în sfîrșit!

 

Making of Barbie

barbieee

E luni, ziua în care este programată ședința foto, și o aștept în redacție și pe colega mea Cristina (unul dintre stiliștii ELLE) să-mi aducă “recuzita”. Cu o seară înainte am venit de la mare, am părul vîlvoi și cîteva ciupituri de țînțar pe picioare. Cristina îmi dă un mesaj să-mi spună că întirzie și să mă anunțe că “vezi că n-am găsit perucă, te descurci tu”. Dezastru!

O oră mai tîrziu, apare cu o rochie roz, cu multe volane din tul, plus o gentuță alb-negru, genul în care să-ți pui cățelușul mic, alb și pufos. Mă machiez deasupra tastaturii, încercînd să imit o fotografie găsită pe internet. Nu reușesc. Mă duc la toaletă să mă schimb în rochia cea roz, dar mi se face brusc rușine să ies. Mă simt ca o lebădă din Lacul Lebedelor pe care a prins-o cineva și-a jumulit-o bine. Apare Cristina, care vrea să vadă cum îmi stă rochia, și-mi face curaj. Cîțiva colegi pufnesc în rîs pe la spatele meu, alții mă întreabă dacă mi-au crescut și aripioare. Calc demnă în pantofii înalți și mă întorc în redacție, unde mă așteaptă Iulian, fotograful nostru, care, după ce mă privește, e de părere că “o să avem ce fotografia”. Fac comandă la un taxi și încerc să-mi intru în rol: la întrebarea “Cum vă numiți?”, răspund dezinvolt “Barbie”. “În trei minuțele să coborîți, doamna Barbie”, răspunde dispecera, implacabilă și deloc surprinsă.

Ne oprim la studioul foto pentru ultimele retușuri, apoi hotărîm să facem fotografiile pe stradă. E aproape 18.00 și Calea Victoriei e destul de animată. După cîteva minute, mă obișnuiesc cu zîmbetele trecătorilor, privirile amuzate, pufnitul în rîs după ce au trecut de mine. În timp ce mă chinui să pozez cu un zîmbet a la Barbie, simțind deja o vagă durere de picioare, aud un glas cunoscut: “Ce cauți pe stradă îmbrăcată așa?”. Ma uit mai bine și-l recunosc pe fratele meu, care mă privește uimit. Îi explic și nu pare deloc edificat: “Deci ăsta e, cum ar veni, jobul tău?”.

Mai trece un sfert de oră și deja simt că am nevoie urgent de o pauză. Mă așez, fără să-mi mai pese de nimic, în față la Capșa. Iulian se duce la o farmacie să-mi cumpere niște plasturi. Pornim apoi pe Calea Victoriei, unde claxoanele se țin lanț și doi tipi vor să se “tragă-n poza” cu mine. Un polițist zîmbește discret în timp ce dirijează circulația.

Ne hotărîm să intrăm în Centrul Vechi și să ne așezăm la una dintre terasele de acolo. Piatra cubică se dovedește a fi criminală pentru mersul pe tocuri. Mă împiedic de două ori. Îmi doresc să am o slujbă de contabilă și să stau frumușel la un birou, în loc să umblu prin oraș îmbrăcată în roz flu-flu. Nici bine nu-mi termin gîndul și dau nas în nas cu… tata. Da, ați citit bine, chiar tatăl meu, care se afla împreună cu un vechi prieten la o terasă. Tata începe să rîdă, deși în sinea lui își dorește și el ca fata lui să aibă o slujbă serioasă de contabilă. Amicul lui, care mă cunoaște de cînd eram mică, constată sec că “am crescut”. Mă fotografiez cu tata și o șterg englezește, ca nu cumva să mai apară și alți membri ai familiei. Ne așezăm la o altă terasă, ceva mai discretă. Îmi scot pantofii din picioare pe sub masă și oftez. Mă văicăresc întruna despre cît de greu e să fii jurnalistă și, mai ales, o jurnalistă deghizată în păpușă Barbie. Sper ca Iulian să se înduioșeze de suferințele mele, să declare că e mulțumit de fotografii și mergem acasă. Dar el e nemilos: mă lasă să beau ceva și apoi pornim din nou. Fiecare pas doare. Mi-e cumplit de cald cu rochia cea roz. Părul îmi stă total aiurea și m-am plictisit să mă dau cu gloss din 3 în 3 minute. Noroc că se stîrnește furtuna. Aș vrea sa sar în sus de bucurie că totul s-a terminat, dar nu pot, pentru că energia mea a scăzut sub zero. Mă arunc într-un taxi spre casă. Deschid ușa, fericită să-mi azvîrl pantofii din picioare, și mă întîmpină Clara, fetița mea de patru ani, care preferă oricînd o mașinuță sau un elicopter unei păpuși. Mă măsoară cu privirile și apoi exclamă, dezamăgită: “Hai, mami, ce-i cu rozul ăsta? E urît!  Nu știai că mie-mi place albastrul? Și nu-mi place nici Barbie, îmi place Thomas. Locomotiva Thomas!”.

 

Publicat in revista ELLE

Foto: Iulian Nan