Atunci când copiii mei sunt întrebaţi unde locuiesc, rămân câteva clipe pe gânduri. Pentru ei “acasă”, cuvântul ăla simplu care se confundă cu casa în care locuieşti împreună cu mama şi cu tata, e divizat în două concepte: la mami şi la tati. Când îi informez că mergem acasă, întreabă, de verificare: “adică la tine?”. “La noi”, răspund eu de fiecare dată, cu încăpăţânarea de a crea iluzia unei “normalităţi” – un concept în care, până la urmă, nici eu nu mai cred.

Tehnic, am divorţat de trei ani şi jumătate, practic se împlinesc patru ani de când mi-am asumat statutul de “mamă singură”. Am doi copii, care tocmai au împlinit anul acesta 11 ani (Clara) şi 6 ani (Anton). O mare parte din volumul meu de proză scurtă, “De zece ori pe buze”, vorbeşte despre părinţi, copii, despre divorţ şi cupluri în pragul despărţirii, despre părinţi care se luptă şi nu se înţeleg, despre copii care suferă consecinţele despărţirilor – o încercare de a exorciza o parte din viaţa mea, scutită de neplăceri şi probleme mai mari, în care divorţul a fost probabil cel mai traumatizant moment. Existenţa mea, şi cea de femeie, şi mai ales cea de mamă, s-a zguduit din temelii, apoi s-a reaşezat după o cu totul altă logică. Mult timp am ezitat să fac pasul ăsta, ţinută în loc de concepţia generală (şi din ce în ce mai puţin valabilă) conform căreia “mai bine să crească copilul alături de doi părinţi care nu se înţeleg, decât cu doi părinţi despărţiţi”. Meseria de părinte nu e compatibilă cu singurătatea, cu lipsa unui cuplu, cu despărţirea. Însă meseria de părinte nu ar trebui să fie compatibilă nici cu războiul continuu, cu ţipetele şi certurile, cu singurătatea interioară copleşitoare pe care ţi-o provoacă o relaţie disfuncţională. Alegerea pare uşoară, în această lumină. Numai că, de fapt, e al naibii de grea…

final

Foto: Andreea Goia

Am ales să ies dintr-o relaţie care nu funcţiona, având senzaţia că am plătit în avans o notă de plată şi că după divorţ viaţa mea va fi uşoară şi frumoasă, alături de copii. Am descoperit apoi că ceea ce crezusem că am “plătit” nu era decât un mic avans, la care mai urmau o mulţime de rate copleşitoare. Primii doi ani de după au fost cumpliţi pentru toată lumea implicată. Brusc, meseria de părinte nu mai însemna să spui poveşti seara, ci să încerci să explici copiilor de ce părinţii lor nu se mai iubesc, de ce nu se înţeleg, de ce tati spune lucruri urâte despre mami, de ce mami încă plânge după ce se ceartă cu tati, cum o să fie când unul dintre aceşti doi zei atotputernici pe care se sprijină universul lor îşi va găsi o altă “jumătate”, va face alţi copii, va avea o altă familie (în cazul lui tati, lucrurile astea s-au petrecut extrem de rapid) şi cum îşi vor găsi ei locul în toate astea. Meseria de părinte singur înseamnă să primeşti scrisori către Moş Crăciun care nu conţin trotinete, jocuri lego sau căţeluşi pufoşi, ci o unică şi arzătoare dorinţă: să fie mami şi tati iar împreună şi să locuim într-o casă cu toţii. Apoi urmează exemplele de copii “normali” – cei mici integrează foarte repede această noţiune în vocabularul lor, mai ales atunci când ceva îi face să să simtă “diferiţi”. Copiii normali sunt ăia ai căror părinţi nu s-au despărţit, care au o singură casă, un singur Crăciun (deşi partea cu dublatul cadourilor de Crăciun este unul dintre puţinele avantaje ale copiilor cu părinţi divorţaţi, la fel cum este dublatul vacanţelor vara la mare). Copiii “normali”, îmi explică fiică-mea, nu fac drumuri în fiecare săptămână de la mama la tata, fiindu-le dor în permanență de celălalt părinte, uitându-şi veşnic câte ceva într-una dintre case, o haină, un penar, o carte, o jucărie. Meseria mea de părinte include şi normalizarea acestei noi “normalităţi” căreia trebuie să-i facem faţă. Şi, spre ajutorul argumentaţiei mele, sunt tot mai mulţi copii cu părinţi care nu mai formează o familie clasică. Mă întreb uneori cum vor arăta relaţiile lor atunci când aceşti copii vor creşte şi vor forma cupluri: vor fi mai deschişi şi mai toleranţi sau le va fi mai greu să se stabilizeze, lipsiţi de modelul arhetipal “şi au trăit împreună fericiţi până la adânci bătrâneţe”. Vor fi mai liberi şi mai lipsiţi de clişee şi proiecţii romantice sau vor fi nişte blazaţi care nici nu se vor mai osteni să creadă în dragoste şi finaluri fericite?

foto andreea goia

Foto: Andreea Goia

Până să fac pasul, ideea de “mamă singură” mă înspăimânta la orice nivel aş fi încercat să o duc în imaginaţie, de la “şi dacă unul dintre copii face febră în timpul nopţii, cine se va ocupa de celălalt?” până la “şi ce o să fac atunci când, inevitabil, o să-mi trântească faza aia că e mai bine la tata”? Era ca şi cum m-aş fi aruncat de bună voie într-o gaură neagră fără ieşire.
Toate nesiguranţele mele, toate îndoielile, vinovăţiile, regretele şi întrebările fără răspuns au ieşit la suprafaţă atunci când am hotărât să devin o “mamă singură”; le-am dus după mine ani întregi, le-am întors pe toate părţile, le-am amplificat, m-am luptat cu ele, am încercat să le ascund (fără succes), le-am dramatizat (cu mai mult succes) şi sper că în cele din urmă le-am acceptat.
Trecând printr-un divorţ dificil mai ales în ceea ce priveşte “împărţirea copiilor” (conceptul de “custodie comună”, inventat şi importat pentru a favoriza rolul tatălui în creşterea copiilor, s-a dovedit, în multe cazuri, un motiv de discordie), am intrat într-un carusel de numărat zilele pe care copiii le petrec “la mine” şi “la el”, de împărţit weekenduri, de algoritmi pentru calculul vacanţelor, zile de naştere disputate, negocieri de ore. Caruselul ăsta a început de la ceea ce îmi place să numesc “cel mai groaznic moment al vieţii noastre de părinţi”, acela în care ne-am întâlnit, la o săptămână de la despărţire, fiecare înarmat cu o avocată, pentru a negocia acordul parental. Momentul în care tot ce a fost vreodată între doi oameni care s-au iubit se face ţăndări definitiv şi se scufundă în mocirlă. “O să mai stăm de vorbă când o să-mi prezentaţi o ofertă mai bună”, sunt cuvintele pe care tatăl copiilor ni le-a aruncat la sfârşitul negocierilor, nemulţumit de propunerea noastră. Ştiam că nu aş fi putut, din punct de vedere emoţional, să trec printr-un proces de custodie în instanţă, aşa că am continuat negocierile cu avocaţi şi mediatori, până când fiecare a primit o felie destul de convenabilă din acest tort de ciocolată în care se transformaseră copiii noştri. Împărţiţi tortul în felii egale astfel ca fiecare părinte să aibă mai mult decât celălalt!
“Ştiu că tu şi tata va certaţi pentru noi”, mi-a declarat Clara într-o bună zi. Şi a adăugat “Eu nu ştiu pe cine dintre voi doi să mai cred…”. E destul de greu să creşti un copil atunci când ştii că trebuie să o faci singură, fără a te putea baza în vreun fel pe un partener, dar să o faci avându-l ca principal obstacol pe acest (fost) partener este o bătălie din care nu iese nimeni învingător. Pe parcursul acestor patru ani m-am simţit de multe ori ca într-o cursă cu obstacole, obstacolul fiind exact persoana care – într-o familie “normală”, cum spune fiica mea – ar fi fost tatăl copiilor şi principalul sprijin al unei mame. Pentru mine, se transformase într-n fel de Big Brother care mă făcea să simt că orice greşeală (umană, dar asta am ajuns să înţeleg mai târziu) aş fi făcut, s-ar fi consemnat undeva, într-o dosar special al greşelilor mele de mamă, care la un moment dat s-ar fi întors împotriva mea. Poate că la rândul meu am făcut la fel, fără să-mi dau seama… Cert este că, atunci când ştii că cineva îţi notează toate scăpările, pentru a ţi le prezenta scoase din context împotriva ta, viaţa de părinte este groaznică şi paralizantă.
Sunt însă momente în care, oricât de dezastruoasă ar fi situaţia, cei doi foşti soţi încearcă să păstreze un oarecare armistiţiu temporar de dragul copiilor: zile de naştere, serbări şcolare, prima zi de şcoală, un examen important sau, din nefericire, o boală. Şi, pentru că nu există zâne de-adevăratelea care să atingă oamenii cu bagheta fermecată şi să-i transforme în creaturi pline de iubire şi de înţelegere, măcar pentru două ore cât durează o serbare la grădiniţă, momentele astea devin noi potenţiale conflicte. Serbările școlare sunt momentul perfect pentru ca, dacă învăţătoarea şi părinţii colegilor nu erau cumva la curent cu relaţia disfuncţională dintre doi foşti soţi, să constate asta. Nu pot uita figura şocată ale celor învăţătoare ale Clarei din primele zile de şcoală, când fostul meu soţ a considerat necesar să le informeze, fără mari introduceri, că suntem în divorţ. Nici privirile pline de milă ale unor mame la o serbare de Crăciun, văzându-mă cum plâng în public în urma unei dispute şi a unui schimb de ironii dure cu tatăl copiilor.

foto Andreea Goia

Foto: Andreea Goia

Social, lucrurile nu stau totuşi aşa de rău cum mi-aş fi imaginat. Din fericire, femeile care divorţează nu mai sunt stigmatizate social – în America s-a ajuns chiar la un alt soi de discriminare pozitivă: se pare că e e mai cool şi mai acceptat să alegi să divorţezi, decât să rămâi într-o relaţie disfuncţională de dragul copiilor (varianta oldschool).
Să fii o femeie liberă are şi părţile ei bune, deşi cumva greu de integrat în viaţa de mamă şi de armonizat cu “meseria de părinte”. S-ar putea scrie scenarii de comedie romantică sau măcar proze scurte cu mame care răspund la SMS-uri de amor în timp ce pregătesc piureul de legume al copiilor sau aleargă la farmacie după sirop de tuse pentru copii, înainte de o primă întâlnire. Şi mai e sentimentul ăla de inadecvare totală de la şedinţele cu părinţii sau aniversările de copii (inadecvare care pendulează ameţitor între nonconformism cool şi disperare & alienare), când peste tot în jur vezi cupluri de părinţi bine ancoraţi într-o viaţă sigură (şi plicticoasă, îţi spui, pentru consolare). Vezi mame preocupate de planificarea următoarei vacanţe în familie sau chiar a liceului unde va învăţa copilul (care momentan are doar 5-6 ani), vezi tați încercând timid să evadeze de lângă neveste, dar îi vezi apoi plecând împreună – soţ, soţie şi copil, trinitatea perfectă, visul familiei împlinite, cel puţin din punct de vedere social. Şi te simţi, pentru câteva clipe, exact precum copiii tăi care tânjesc după o familie “normală”. Te simţi cumva diferit, dar, spre deosebire de copiii care plătesc o notă de plată care nu le aparţine şi pentru care nici măcar nu au monede, ştii că a fost alegerea ta şi că nu ai regretat-o niciodată. Şi mai ştii că normalitatea e ceva fragil, iluzoriu şi pur subiectiv.

 

(articol publicat in Dilema Veche, august 2016)