Lundi matin

MidnightParis24ManrayBunuel

În dimineața aceea de luni m-am trezit cu un singur gînd: să văd neapărat Midnight in Paris, filmul lui Woody Allen pe care-l așteptasem de un an întreg și a cărui avanpremieră o ratasem. Așa că am hotărît să nu mai pierd nici o secundă. La 10 fără un sfert îmi luam deja bilet la cinema Studio, la prima proiecție a zilei.

Cîteva minute, am fost singură în sală și inima mi s-a strîns de teamă că totul se va anula din lipsă de spectatori. Atunci au început să apară. Domni și doamne, trecuți bine de a doua tinerețe, pășind încetișor, cu eleganță, de parcă ar fi mers la Operă, la un spectacol de gală. După toate aparențele, păreau genul de profesori-doctori-ingineri, ieșiți la pensie și cu preocupări culturale. Purtau haine deschise la culoare, de vară, iar doamnele pălăriuțe de pai și-un strop de ruj, aproape insesizabil. Aerul sălii s-a umplut pe dată cu un parfum din alte vremuri. Au început să se audă conversații în surdină, despre festivalul Enescu, care tocmai începuse, despre cărți și cunoștințe comune și despre boli, un subiect care nu mai poate fi ocolit, de la o anumită vîrstă. Cîteva doamne și-au scos evantaiele din poșete și-au început să-și facă vînt, oftînd de prea multă căldură. Cele care nu-și făceau vînt, se plîngeau de aerul condiționat dat prea tare.

MidnightParis24ManrayBunuel

Eram convinsă că, doar dînd la o parte draperia roșie de la intrarea în sala de cinematograf, pășisem fără voie într-un univers dispărut care mi se oferea acum cu generozitate, ca unui unic spectator privilegiat. Priveam in jur fascinată și aproape că nu-mi mai doream să înceapă filmul: în sală se desfășura deja un spectacol.

Doamna cu ochelari de alături, înfofolită într-un șal tricotat, și-a ridicat privirea din revista pe care-o citea și m-a măsurat curioasă. Puteam să-i fiu, probabil, nepoată, așa cum aș fi putut  fi nepoata oricăruia dintre cei aflați acolo. Înduioșată de acest gînd, i-am zîmbit doamnei, plină de amabilitate. Nu mi-a întors zîmbetul, preferînd să-și privească, nerăbdatoare, ceasul. Era 10 fix.

Atunci lumina s-a stins, rumoarea a încetat și-a început Midnight in Paris, în care un scriitor cu nostalgia vremurilor de aur de altădată, măcinat de nesiguranța propriului scris și de superficialitatea preafrumoasei sale logodnice, se trezește aruncat, ca-n povești, exact în trecutul după care tînjea. În a doua jumătate a filmului, atunci cînd pe ecran se perinda o galerie de figuri celebre, schițate cu un umor delicios (Hemingway, Gertrude Stein, Dali, Picasso, Bunuel, Gauguin & co), rîdeam deja în hohote, fără să-mi dau seama că, în rest, se auzeau doar chicoteli discrete. Doamnele si domnii plini de eleganță pe care-i admirasem (și care, la o adică, îmi puteau fi bunici) s-au întors spre mine, enervați, și mi-au făcut semn să încetez, naibii, cu rîsul. Doamna de alături, care mă măsurase din priviri la început, mi-a aruncat chiar o remarcă usturătoare despre obrăznicia tineretului care se hlizește la cinema. M-am scuzat și i-am promis că o să fiu cuminte. Cînd am ieșit, afară era un soare orbitor, iar spectatorii cu care împărțisem filmul nu mi se mai păreau deloc plini de un indescriptibil farmec retro, ci doar niște bunicuți, destul de obosiți și arțăgoși.

Leave a Comment