Luminițe

Comana-181

La sfârşitul lui octombrie, am participat la acţiunea “Profesor pentru o zi”, parte din programul “Fiecare Copil în Grădiniţă” iniţiat de asociaţia OvidiuRo, ce are ca misiune să îi aducă la grădiniţă pe cei mai săraci copii din România. Am mers, împreună cu fetiţa mea de 10 ani, la o grădiniţă din satul Ticușu Nou, Comana, jud. Braşov, şi am petrecut acolo câteva ore cu copiii.


Grupa mare şi grupa mică ne aşteptau cuminţi, pe scăunelele aşezate în semicerc. Văzusem înainte fotografii, de la alţi voluntari care vizitaseră grădiniţe din aceeaşi zonă, cu clădiri insalubre, fără toaletă, în care copiii se spălau pe mâini într-un lighean. Grădiniţa din Ticușu Nou arăta bine şi părea recent renovată. Dar cei mai mulţi copii nu aveau luminiţe în priviri şi nici nu zâmbeau. Aveam în minte imaginea colegilor de grădiniţă ai copiilor mei, care se întâmpină dimineaţa unul pe altul râzând și țipând, curioşi să vadă ce jucării şi-a adus fiecare de acasă. Sau îşi oferă invitaţii tipărite la zile de naştere serbate în locuri de joacă special amenajate. De sub clopotul de sticlă al middle class-ului bucureştean, e greu de imaginat că există copii care nu au nicio jucărie. Pe care mamele nu îi pot duce sau aduce de la grădiniţa din sat pentru că mai au câţiva bebeluşi de care trebuie să aibă grijă. Pentru că nu au bani de încălţăminte de schimb sau de gustare. Copii cărora nu le citeşte nimeni acasă cărticica de seară, nu le spune nimeni poveşti şi nu le organizează nimeni petreceri pentru zilele de naştere.

 

Comana-151
Copiii de la grădiniţă din Ticușu Nou (aş vrea să le fi reţinut numele tuturor, dar îmi vin în minte doar Andra, Maria, Nicolas şi Narcis) sunt intimidaţi la început; le citesc poveşti din nişte cărticele cu animale şi se încerc să îi atrag să facem ca oaia, broscuţa sau rața, să țopăim ca veveriţele, dar nu participă decât câţiva. Apoi, încet-încet, părăsesc scăunelele și se așază pe jos. Câteva fetiţe se lipesc cu totul de mine şi în ochi li se aprind luminiţe. Un frate şi o soră, blonzi, cu ochii perfecţi şi albaştri, stau tăcuţi pe scăunele şi nu vorbesc deloc; nu au vorbit niciodată pe parcursul celor aproape două ore pe care le-am petrecut printre ei, citind şi învăţând să desenăm, au rămas cuminţi, dar cu cele mai triste priviri. Am înţeles de la educatoare că sunt 10 fraţi acasă, cu totul. Mulţi dintre ceilalţi copii provin din familii foarte sărace, cu mulţi fraţi, pentru care doar promisiunea tichetelor sociale de 50 lei pe lună oferite de OvidiuRo este un motiv de a-şi trimite copiii la grădiniţă. Familia pe care am vizitat-o după terminarea orelor avea şase copii, ultimii doi fiind un copil de 1 an şi un nou-născut. Mama legăna două cărucioare în acelaşi timp, când au venit cei doi băieţi de la grădiniţă, aduşi de o fată din vecini. Mi s-a părut indecent să fac fotografii în casa ei şi am plecat de acolo înţelegând că o vizită la grădiniţă de câteva ore, nişte dulciuri şi o pungă cu jucării înseamnă atât de puţin.

Comana-42

 

Comana-104
Cele trei fetiţe care s-au lipit de mine în timpul poveştii au început să zâmbească. S-au întrecut în a desena cât mai frumos omida, au vrut să se fotografieze împreună şi să îşi expună desenele pe panoul din sala de clasă. Le-am spus că sunt frumoase şi nu-şi mai încăpeau în piele de mândrie. Mi-am dat seama că nimeni nu are timp să le spună asta acasă. Mi-am imaginat un sfârşit fericit în care vor merge la şcoală în continuare şi nu se vor mărita la şaişpe ani, repetând istoria, dar nimeni nu ştie când şi cum se termină povestea asta.

 

Publicat in Dilema Veche, nov 2015

Foto Nicoleta Lungu

 

 

 

 

Leave a Comment