Umblă vorba-n târgul literar că literatura română contemporană n-ar avea mize mari. Că scriem numai despre copilărie, drame mici şi lumi interioare, ne pierdem în detalii fanteziste şi nu livrăm mult-aşteptatele megaromane realiste care să reflecte viaţa şi epoca. Dacă Literatura Română ar exista aşa, de capul ei, ca entitate, ar putea fi trasă de urechi de criticii sau cititorii nemulțumiți. Ar putea explica și dânsa ce-i lipsește și de ce. Sau ne-ar spune tuturor să ne vedem de treabă, că ea e bine-mersi. Însă cum n-avem unde o găsi, m-am gîndit să-i întrebăm chiar pe cei care scriu literatură ce părere au. Ce mize urmăresc atunci cînd scriu? Se simt ei parte din marea Literatura Română, aia cu majuscule, au vreo datorie față de ea, s-o ducă-n zbor către cele mai înalte culmi? Şi, nu în ultimul rând, au de gînd să scrie megaromanul ăla despre care se tot zice că ne lipseşte?
Au răspuns pînă acum Matei Florian, Lavinia Bălulescu și Ana Maria Sandu AICI, Răzvan Petrescu AICI. si T.O. Bobe, Lavinia Braniște & Cecilia Ștefănescu AICI
Astăzi în program Florin Irimia, care tocmai a terminat o carte despre copilărie, Adina Popescu, scriitoare pentru copii, și subsemnata 
Florin IRIMIA
„Înainte de a ne scrie megaromanul, trebuie să avem megacititori.”
Ca scriitor care tocmai a terminat o carte despre copilărie cu dramele ei mici și lumile ei interioare, și care probabil că include și câteva detalii fanteziste, pot să-ți spun un lucru: că viața și epoca pot fi reflectate foarte bine și-n astfel de cărți, cele două componente nu sunt incompatibile, dimpotrivă chiar. În literatura americană foarte mulți scriitori fie și-au clădit cariera prin proza scurtă, Eudora Welty, John Cheever, Raymond Carver, fie s-au distins în genul scurt, pentru ca apoi să scrie și megaromanele de care spui: Updike, Ford, Roth, Pynchon etc. Să nu uităm și de canadianca Alice Munro, o scriitoare eminamente de proză scurtă, care în 2013 a primit Nobelul. Deci nu amploarea contează, ci consistența, densitatea, puterea de convingere, ce spui și cum spui, lucruri pe care încerc și eu (și cred că oricine) să le urmăresc atunci când scriu.
Cât despre ce-i lipsește Literaturii Române, ei bine, îi lipsesc cititorii. Suntem unul dintre cele mai dezinteresate popoare din Europa în ceea ce privește lectura, literatura în general, de orice natură, nu doar partea ei beletristică, deși aici chiar „excelăm” în nepăsare, indiferent de câtă lume se mai adună pe la târguri de carte și, mai recent, la festivaluri. Ăsta e, de altfel, și unul din motivele pentru care există atâția veleitari în literatura noastră, pentru că atunci când nu mai există cititori care să-i valideze, oricine poate crede că scrie bine. Alt motiv e că uneori ei sunt validați chiar de către Uniunea Scriitorilor, dar asta e o altă discuție. Din păcate, cititorul român nu mai validează decât vreo 4-5 nume în ziua de azi, în rest suntem cu toții blessed with invisibility.
Mai ales într-un asemenea context, de ce să te apuci de scris megaromanul acela? Ca să ieși în evidență pe raft în librărie? Vei ieși, dar într-un fel de evidență negativă, o carte groasă, piei, Satană! Până și editurile au ajuns să fie refractare la cărți groase, costuri mai mari de tipărire, vânzări evident modeste, financiar nu prea rentează. Dar normal, nu trebuie să te gândești la asta când începi să scrii o carte. Până la urmă, nu poți anticipa spațiul pe care se va întinde un roman atunci când te apuci de el și nicio editură n-o să-ți refuze totuși un manuscris bun pe criteriul volumului de cuvinte. Dar înainte de a ne scrie megaromanul, trebuie să avem megacititori. Și nu știu dacă nu cumva nu e prea târziu pentru ei. Sunt foarte mari șansele ca așa cum merg lucrurile peste tot în lume, noi, ăștia mulți, să nu-i mai avem niciodată. Dar chiar și așa trebuie să rămânem senini și, dacă vrem să ne cântăm prohodul, să o facem cu grație. Lamentându-ne, boscorodind sau aruncând cu tunete și fulgere în dreapta (criticilor) și-n stânga (cititorilor) nu ne va duce niciunde. Sau mai bine zis tot acolo ne va duce.
Adina POPESCU
„Literatura e alcătuită din cărți care se împart doar în două categorii – bune sau proaste.”
Dacă m-ai fi întrebat acum vreo 5 ani, cînd umblam cu manuscrisul pe la edituri („O istorie secretă a Țării Vampirilor”) și mi se răspundea invariabil – „Nu publicăm fantasy românesc!”, „Nu ne interesează literatură română pentru copii!”, aș fi răspuns cu siguranță că ne lipsesc poveștile autohtone pentru copii. Și autorii români dispuși să scrie o literatură modernă pentru copii. Însă între timp și printr-o minune, zic (dacă tot vorbim de povești…), lucrurile s-au mai schimbat în bine, în mare parte datorită Editurii Arthur, singura care a avut un proiect coerent în acest sens (cam ceea ce a făcut Polirom-ul cu scritorii din generația tînără). Așadar, începem să avem din ce mai multe cărți pentru copii, bune și foarte bune, scrise de autori români (și ilustrate de ilustratori români). Autori talentați care vin din diferite zone care nu au neapărat o legătură directă cu scrisul (cum ar fi Ana Rotea, cu „Dosarul Popcorn”) sau din zona traducerilor (vezi Alex Moldovan și Olguța), dar și scriitori pentru adulți, convertiți la literatura pentru copii (Ioana Nicolaie, Florin Bican, Horia Corcheș, Lavinia Braniște și alții… te-aș pomeni și pe tine, dar persoanele de față se exclud :)).
Mai mult decît atît, am senzația că în scurtă vreme a scrie în principal pentru copii (sau și pe pentru copii) va deveni o modă. Totuși, întrebarea era: Ce lipsește Literaturii Române? Și aici ar fi o problemă. Pentru că, la noi, literatura pentru copii este în continuare considerată o literatură minoră sau cel puțin nu este „marea literatură” (aia cu care se ia Nobelu). Oare face parte ea din Literatura Română? (cu majuscule). De pildă, în privința cărții mele care s-a situat de la bun început pe o graniță (copii/ adulți) și pe care eu o consider o carte „pentru toată lumea”, ca să zic așa, pentru că are mai multe paliere de lectură, am avut parte de surprize. Cum ar fi faptul că unora dintre copii li s-a părut prea dificilă, iar adulții nu s-au înghesuit să o citească, tocmai pentru că era catalogată drept o carte pentru copii. Din punctul meu de vedere, literatura nu poate fi „targetată” la acest mod – literatură „mare”, literatură „mică”, literatură de adormit, de citit în tren sau în vacanță. E literatură și atît. Iar literatura e alcătuită din cărți care se împart doar în două categorii – bune sau proaste. Eu cred că tocmai asta îi lipsește Literaturii Române, de azi… „nișele”. O literatură polițistă actuală de calitate, o literatură fantasy, SF, romance, dacă vrei, etc. și care să fie băgate în seamă. Am fost surprinsă la începutul anilor 2000, într-o vizită în Polonia, de cît de avansați erau polonezii din acest punct de vedere. Existau scriitori specializați pe un anumit gen literar care erau căutați de editori, încurajați, publicați și care trăiau foarte bine din asta, fără să fie nevoiți să aibă nu știu cîte joburi pe lîngă.
Cît despre miză, nu cred că miza trebuie să fie megaromanul (în fond, Nobelu, că tot pomeneam de el se poate cîștiga și cu proză scurtă – Alice Munro sau chiar îl poți cîștiga cîntînd :)). Miza ar trebui să fie o carte care rămînă și care peste 10-20 să nu devină maculatură, adică acele cărți pe care le aruncă nepoții atunci cînd mor bunicii și vor să renoveze casa pe care au moștenit-o. Cel mai trist mi se pare atunci cînd o carte nu este de folos nimănui, nici măcar autorului însuși.
La sfârșit, ce cred și eu:
Foto: Cornel Brad
A te plânge că n-avem megaroman în literatura română mi se pare cam la fel cu a te plânge că-n filmul românesc nu se–ntâmplă mai nimic şi e prea mult mâncat de ciorbă-n bucătărie. Atunci când cronicarii suspină supăraţi că n-avem, n-avem şi noi, domnule, un Franzen sau un Roth la noi în bătătura Literaturii Române, scriitorii o iau personal. Şi nu e o problemă de teorie literară, ci una de psihologie elementară. E ca atunci când familia îţi face bucuria să te compare cu fetiţa aia mai deşteaptă din clasa vecină, care–şi face temele mai bine şi ia mereu note mai mari. Păi, tu de ce nu poţi să fii ca ea, hm?
Eu n-am fost bună la matematică, dar de acolo am învăţat o chestie: reducerea la absurd. Mi se părea că e ceva foarte mişto, tocmai pentru că absurdul se lega într-un fel de literatură. Aşadar, aş dori, prin reducere la absurd, să presupunem că scriitorii români se apucă de scris megaromanele care „ne lipsesc”. Să presupunem că şi reuşesc. Ce se întâmplă apoi cu Scriitorul Român şi megaromanul său? În câte exemplare credeţi că o să-l publice vreo editură? Cam câte sute de mii de cititori avizi de literatură şi megaroman credeţi că va avea pe aici? Va fi imediat tradus în douăzeci de limbi de circulaţie internaţională, astfel încât opera să-i fie recunoscută aşa cum merită? Vor veni producătorii de la Hollywood să-i cumpere drepturile de ecranizare? Marile universităţi din România vor face coadă la uşa lui să-i ofere burse de creaţie sau cursuri de creative writing pe care să le ţină pentru studenţi? Să mai zic de agenţi literari care să-l reprezinte?
Aceasta nu vrea să fie o pledoarie despre ce-nasol-e-să-fii-scriitor-în–România, nici un pomelnic de scuze în avans, care să explice de ce nu scriem ditamai romane mioritice. Sunt doar nişte întrebări şi o posibilă punere în context. Pentru că tot citind şi stând de vorbă cu scriitori americani (sau ascultând aiurea, pe net sau live la conferinţe precum The Power of Storytelling), am înţeles cât de important e contextul ăsta. Cât de importantă e tradiţia literară şi sistemul editorial, atunci când vorbim despre literatura unei ţări, literatura aia cu L mare. Ştiu că mi se vor da exemple precum Balzac sau old Dosto, cum au scris ei opere geniale cu creditorii la uşa, cum atâţia scriitori clasici au scris în mizerie. Cu sacrificiul pentru artă and so on, pe modelul personajului din Foamea lui Knut Hamsun. Dar, dacă păstrăm discuţia în contemporan, de unde am şi început-o, şi tot îi dăm cu exemplul prozatorilor americani contemporani (Roth, Franzen, Foer & co), niciunul nu scrie având halucinaţii de foame. Şi fac parte dintr-un sistem editorial cu foarte multe verigi care funcţionează – agent, editor etc.
Cât despre mine, aş putea să spun că sunt de acord cu toţi scriitorii care au răspuns la această anchetă, şi cărora le mulţumesc. Una dintre mizele mele este nu mă mint, cum spunea Matei Florian. Îmi plac şi mie nişele şi spaţiile înguste – aşa cum spunea Lavinia Bălulescu. Şi-s complet de acord cu Ana Maria Sandu: „Dacă, în ce scriu eu un cititor îşi va regăsi propria poveste, înseamnă că eu mi-am făcut treaba.”
Mă bucură enorm să scriu pentru copii, la fel ca pe Adina Popescu, şi mă întristează faptul că acest gen este considerat „minor” – mi se pare o miză enormă să–ţi propui să bucuri, să încânţi şi să pui copiii pe gânduri.
Cred că stilul e mai important decât subiectul (care nu ar trebui confundat cu miza!), precum crede şi TO Bobe, şi mă recunosc în singuratea teribilă, angoasele şi insecurităţile celor ce scriu, despre care povesteşte Cecilia Ştefănescu.
Dacă e să o citez pe Lavinia Branişte, aş spune şi eu că într-o ţară cu analfabetism, sate fără biblioteci şi atâţia copii fără cărţi, discuţia despre Megaroman este chiar indecentă. Şi, vorba lui Florin Irimia, avem nevoie de megacititori.
(Pe Răzvan Petrescu nu-l citez, este unic şi irepetabil, îl găsiţi AICI).
În încheiere, eu cred că megaromanul multasteptat (tâmpit nume, parcă ar fi un dinozaur din colecţia de la Mega Image!) o să apară când o să vrea el. Probabil atunci când o să avem şi-un Tarantino în filmul românesc. Sau un Oliver Stone, un Scorsese şi, mai ales, un Woody Allen.