Literatura română și alți demoni (3)

reading

Umblă vorba-n târgul literar că literatura română contemporană n-ar avea mize mari. Că scriem numai despre copilărie, drame mici şi lumi interioare, ne pierdem în detalii fanteziste şi nu livrăm mult-aşteptatele megaromane realiste care să reflecte viaţa şi epoca. Dacă Literatura Română ar exista aşa, de capul ei, ca entitate, ar putea fi trasă de urechi de criticii sau cititorii nemulțumiți. Ar putea explica și dânsa ce-i lipsește și de ce. Sau ne-ar spune tuturor să ne vedem de treabă, că ea e bine-mersi. Însă cum n-avem unde o găsi, m-am gîndit să-i întrebăm chiar pe cei care scriu literatură ce părere au. Ce mize urmăresc atunci cînd scriu? Se simt ei parte din marea Literatura Română, aia cu majuscule, au vreo datorie față de ea, s-o ducă-n zbor către cele mai înalte culmi? Şi, nu în ultimul rând, au de gînd să scrie megaromanul ăla despre care se tot zice că ne lipseşte?

Au răspuns pînă acum Matei Florian, Lavinia Bălulescu și Ana Maria Sandu AICI și Răzvan Petrescu AICI. Astăzi în program T.O. Bobe, Lavinia Braniște și Cecilia Ștefănescu.

T.O. BOBE

Miza unei cărți ar trebui să fie una literară, estetică.”

teo-2

Sincer să fiu, habar n-am ce vorbe mai umblă prin tîrgul literar, așa cum nu mai știu nici cum arată literatura română, nici cea universală. Și nu e vorba de faptul că n-aș avea timp fizic să citesc tot ce se scrie, dar mi-am pierdut iluzia că am cum să fiu la curent măcar cu majoritatea lucrurilor semnificative. Așadar, nu prea am cum să spun ce-i lipsește literaturii române. Ce-i drept, acum cîțiva ani știam de existența confuziei între miză și subiect, așa că nu mă miră ca lucrurile să fi rămas în același stadiu. Nu mă mai miră ca Virgina Woolf sau Borges sau Italo Calvino să fi fost desconsiderați, dacă ar fi avut ghinionul să apară în cultura română și n-ar fi scris acel teribil mare roman realist. În ce mă privește, cîtă vreme cred că literatura de ficțiune este o artă (așa cum sînt muzica, pictura, arhitectura, teatrul etc), consider și că miza unei cărți ar trebui să fie una literară, estetică.
Ce mă interesează atunci cînd scriu? Să respect inteligența eventualului cititor, astfel încît să nu-i livrez ceva gata digerat, să nu-i regurgitez pe pagină doar “o poveste simplă, spusă într-un stil accesibil”, așa cum erau, tot în urmă cu vreo cîțiva ani, cerințele tîrgului literar. Să încerc, pe măsura puterilor mele, să-i dau și ceva nou, chiar dacă sînt conștient că originalitatea în sine e supraevaluată. Să încerc să-i decorez timpul într-un mod deopotrivă plăcut și interesant, să nu scriu pentru el nici doar floricele stilistice, dar nici exclusiv rebusuri. Să încerc să-i ofer ceva și pentru una sau mai multe eventuale recitiri. Să-l fac să cadă pe gînduri măcar o clipă. Apogeul ar fi să-l fac să exclame în gînd “e dat în paște Bobe ăsta”, așa cum mi se întîmplă și mie cu autorii cărților care îmi plac. De megaroman încă nu mă apuc. Poate mai încolo, pe joi sau chiar vineri.

Lavinia BRANIȘTE

„Nu sunt responsabilă decât față de mine însămi, să-mi respect vocația și alegerile.”

Eu sunt într-o formă de zile mari, cu mușchiul literar turat, sunt într-o perioadă a vieții în care am o părere bună despre mine, așa că aș putea garanta în momentul ăsta că pot livra un megaroman realist care să reflecte viața și epoca dacă m-ar plăti Sfântul Duh al Literaturii Române să stau acasă doi ani și să mă ocup numai de asta. N-am vicii, nu beau și nu fumez, nu halucinez decât pe muzică dată la maxim în creier, așa că Sfântul Duh n-ar trebui să dea prea mult.

lavinia-braniste

Dar despre ce vorbim?

N-am nicio responsabilitate în momentul ăsta față de Literatura Română sau față de vreo instituție de aici sau față de generațiile viitoare, nu sunt responsabilă decât față de mine însămi, să-mi respect vocația și alegerile. Miza mea e să scriu bine, iar prin asta înțeleg o anumită manieră de a utiliza limba română. Asta mi-aș dori cel mai mult să înțeleagă cititorii mei, că-mi place limba română, punct. Nu că am inventat o poveste despre personajul X din orașul Y care a făcut nu știu ce.

Nu pot să pun eu degetul pe ce-i lipsește literaturii române, dar să nu uităm că trăim într-o țară în care copiii se îneacă în rahat în veceurile din fundul curții școlii. Că până și în școli din orașe mari, copiii își imaginează că scriitorii sunt prin definiție morți, fiindcă ei n-au văzut în viața lor un scriitor viu. Cine se plânge că ne lipsește megacultura e invitat să remedieze lucrurile astea.

Eu nu mă îngrijorez că n-avem megaroman, mă îngrijorez că mergem seara flămânzi la culcare și nu știm toți să scriem și să citim.

 

Cecilia ȘTEFĂNESCU

„Literaturii române nu-i lipsește nimic. Are de toate și, în plus, o tonă de megalomane.”

În primul și în ultimul rînd, cu fiecare carte, am scris megaromanul care mi-a lipsit mie. Din punctul ăsta de vedere sînt liniștită și nu-mi fac griji de ce le lipsește altora. Deci, dacă, așa cum zici, cuiva îi lipsește ceva, fie că e mărturia lui personală despre cum vede lumea, așezat în scaunul lui de catifea sau de lemn noduros, fie că e imaginea lui Dumnezeu asupra lumii, acel cineva ar trebui să pună mîna să scrie. Apoi mai vorbim și despre Megaroman.
cecilia

Mizele mele, cînd mă apuc să scriu, sînt destul de mari: pornesc mereu cu sentimentul de angoasă și insecuritate că trebuie să fac încă un salt în golul negru, luminat de amintiri și cunoștințe fragmentare, al capului meu. Nu e ușor să faci saltul ăsta, de cele mai multe ori văd oameni în jurul meu care se prefac că sar o dată cu mine, părem așa, niște singuratici pe marginea ligheanului în care se cască mintea noastră. Unii sar, alții se uită la tine cum dispari în întunecimea colosală. De fapt, ca să nu fiu ipocrită, cînd scriu e cel mai bine, cînd scriu sau cînd fac ceea ce fac, e cel mai bine. Sentimentul, probabil extrem de comun, e că te-ai cuibărit într-o burtă imensă, în căldură, și începi să auzi vocea aia care emite sunetele de împerechere ale ideilor. Dacă la început te-ai chinuit cu frici și cu neputințe, după ce ai sărit, totul decurge ușor, în cîștigul tău. Pare că stau pe margine, tolănită pe un șezlong, cu mîinile încrucișate sub cap și văd cum se desfășoară în fața mea Romanul. Să-l numim așa, căci ce e un nume?

Asta-i partea bună, cînd faci scufundări în capul tău și prin jur se bălăcesc rechini cu dinții piliți. Partea mai puțin bună e cînd ai terminat de scris sau de făcut ce ai făcut tu și te întîlnești cu mizele și cu doamna asta înțepată, Literatura Română. Nu mă înțelege greșit, cred că toate artele în general ajung să fie așa, chiar și alea care cochetează din greu cu publicul sau poate mai ales alea. Înțepate și vanitoase. Dar Lit. Rom. are ceva al ei aparte, un fel de a-ți vîntura parfumurile plăcute amestecate cu cele mai puțin plăcute pe la nas, cît să te facă să-i leșini pe prispă. Vrea cu tine și te cam împinge în prăpastie. Noroc că unui scriitor adevărat nu îi e frică de prăpastie, se duce el singur acolo șiașa, o uită și pe doamna care i-a dat brînci.

Literaturii române nu-i lipsește nimic. Are de toate și, în plus, o tonă de megalomane.

 

 

 

Leave a Comment