Literatura română și alți demoni (1)

37865709-library-wallpaper

Umblă vorba-n târgul literar că literatura română contemporană n-ar avea mize mari. Că scriem numai despre copilărie, drame mici şi lumi interioare, ne pierdem în detalii fanteziste şi nu livrăm mult-aşteptatele megaromane realiste care să reflecte viaţa şi epoca. Dacă Literatura Română ar exista aşa, de capul ei, ca entitate, ar putea fi trasă de urechi de criticii sau cititorii nemulțumiți. Ar putea explica și dânsa ce-i lipsește și de ce. Sau ne-ar spune tuturor să ne vedem de treabă, că ea e bine-mersi. Însă cum n-avem unde o găsi, m-am gîndit să-i întrebăm chiar pe cei care scriu literatură ce părere au. Ce mize urmăresc atunci cînd scriu? Se simt ei parte din marea Literatura Română, aia cu majuscule, au vreo datorie față de ea, s-o ducă-n zbor către cele mai înalte culmi? Şi, nu în ultimul rând, au de gînd să scrie megaromanul ăla despre care se tot zice că ne lipseşte?

Au răspuns pînă acum Matei Florian, Lavinia Braniște, Lavinia Bălulescu, Adina Popescu, Răzvan Petrescu, Florin Irimia, Cecilia Ștefănescu și Ana Maria Sandu. Voi publica răspunsurile lor pe rînd. Astăzi, prima parte.

Matei FLORIAN

„Miza mea, întotdeauna, e să nu mă mint când scriu.”

matei

Eu zic că-i un miracol că se mai scrie. Că mai există în țara asta oameni suficient de autiști, dilii, narcisiști, apucați, hărăziți, norocoși – spuneți-le cum vreți – care să se ia la trântă cu timpul care înseamnă bani, să se fofileze din fața lui și să comită chestii (majore/nemajore, bune/nebune, nu contează) care nu aduc niciun fel de ban. Gratuite. De dragul literaturii punct. Alea române punct și virgulă. Miza mea, întotdeauna, e să nu mă mint când scriu. Miza mea e ca la șapte ani odată, când mă apucă chestia aia care mă halește pe dinăuntru, mă face inapt pentru societate, sărac lipit și scriitor de literatură, e să mă justific că mi s-a dat viața asta. Prin scris, că atâta pot. Povestea nu mai contează, poate fi aceeași, poate fi alta, poate fi mică, poate fi mare. Nu contează nici câte pagini are ce scriu, nu contează nimic altceva decât să nu mă mint. Habar n-am ce-i lipsește Literaturii Române, dar, pe această cale, îi doresc o viață frumoasă în continuare, plină de capodopere și izbânzi.

(*apropo, de la Matei Florian urmează un nou roman, acuș-acuș)

 

Lavinia BĂLULESCU

„Vremea când vor fi la modă miniromanele”

Ceea ce îi lipsește literaturii române este vizibilitatea. În rest, mi-ar plăcea să cred că am trecut de momentul în care cineva dictează cam ce subiecte ar trebui abordate de scriitorii români. Eu, una, citesc cu plăcere și poezie, și proză scurtă, și cărți kilometrice, dar niciodată nu mi-am pus problema că o carte e mai bună cu cât e mai mare (mă refer acum și la „teoria mărimii“, pentru că știu că se poartă).

De asemenea, nu mă interesează „reflectarea epocii“, deși cunosc foarte bine și această idee. Pe mine mă interesează nișele, colțurile, spațiile înguste, iar la o listă de scriitori care au scris megaromane cred că se poate opune o altă listă de scriitori care pur și simplu ne-au spart mintea, deși au rămas în istorie pentru niște povestiri.

lavinia-balu

Poate cititorii sau scriitorii din alte țări gândesc la nivel de megaromane, habar n-am, dar eu, de când am învățat să citesc și până în acest octombrie 2016, m-am entuziasmat din cele mai diverse motive citind o carte. Ba pentru că mi-a plăcut povestea, ba pentru că m-am enervat că nu m-am gândit eu prima (sau m-am gândit și eu la asta, de ce n-am apucat s-o scriu?), ba pentru că m-am întâlnit cu mine în interiorul cărții sau m-a făcut să vreau să-i scriu scriitorului (ceea ce de multe ori am și făcut), m-am entuziasmat pentru că mi-am zis „vai ce creier minunat“ sau pentru că m-am crucit ce descoperiri enorme am făcut. M-am entuziasmat pentru că m-am înduioșat, m-am revoltat, m-am amuzat. Admit însă și că mă plictisesc amintirile din copilărie sau poveștile sexuale pe care autorii le transformă în cărți. Sunt o grămadă de motive pentru care imi place un anumit tip de lectură, dar, pe scurt, îmi plac poveștile bune, indiferent că se petrec în Ferentari sau în Narnia, acum sau în alt secol, de-adevăratelea sau doar în fantezia cuiva. Nu am asemenea criterii.

Miza mea literară e una cât se poate de egoistă. Când scriu, am impresia că smulg ceva din burta morții. Mă simt bine când scriu și, după ce scriu, cel mai mult îmi doresc să mă uit la fața celui care citește ce scriu. Vreau să intru în creierul omului ăluia, să mă așez pe un scaun și să stau acolo cuminte, așteptând să văd cum ajunge la el în cap povestea din capul meu.

Acum, de exemplu, scriu la un volum de proză scurtă. „Scriu“ e un fel de a zice, mai mult amân, pentru că, evident, e atât de puțin timp. Dar să zicem că, de vreme ce n-am terminat cartea, încă scriu. În ceea ce privește megaromanul meu, probabil nu se va întâmpla niciodată, dar mi-ar plăcea să trăiesc îndeajuns de mult încât să prind vremea când vor fi la modă miniromanele. Atunci s-ar putea să am o șansă în marea literatură a lumii.

 

Ana Maria SANDU

„Nu există pe lume doi scriitori care să poată să scrie la fel despre aceleași lucruri”

ana-sandu-2

Nu mi-am propus niciodată să scriu marele roman al literaturii române. Nici măcar nu știu cum arată. Pentru mine literatura înseamnă cărți de tot felul, de poezie și de proză, de aici și de aiurea. Texte care mi-au vorbit despre mine, pe care mi-aș fi dorit să le fi scris eu, care m-au urmărit și m-au schimbat și pe care nu le-am uitat, indiferent cît de mult timp ar fi trecut peste întîlnirea noastră. Nu țin minte fragmente și nu pot să recit nici măcar o poezie pe dinafară, dar am păstrat senzații și emoții, imagini și personaje. Dacă, în ce scriu eu un cititor își va regăsi propria poveste, înseamnă că eu mi-am făcut treaba. Ce pot să spun despre literatură e că nu există pe lume doi scriitori care să poată să scrie la fel despre aceleași lucruri. Poate părea puțin, dar, de fapt, e enorm. Și de aici cred că vine și puterea literaturii, nu din mizele ei.

 

 

 

 

Leave a Comment