Literatura română și alți demoni (2)

marylin-reading

Umblă vorba-n târgul literar că literatura română contemporană n-ar avea mize mari. Că scriem numai despre copilărie, drame mici şi lumi interioare, ne pierdem în detalii fanteziste şi nu livrăm mult-aşteptatele megaromane realiste care să reflecte viaţa şi epoca. Dacă Literatura Română ar exista aşa, de capul ei, ca entitate, ar putea fi trasă de urechi de criticii sau cititorii nemulțumiți. Ar putea explica și dânsa ce-i lipsește și de ce. Sau ne-ar spune tuturor să ne vedem de treabă, că ea e bine-mersi. Însă cum n-avem unde o găsi, m-am gîndit să-i întrebăm chiar pe cei care scriu literatură ce părere au. Ce mize urmăresc atunci cînd scriu? Se simt ei parte din marea Literatura Română, aia cu majuscule, au vreo datorie față de ea, s-o ducă-n zbor către cele mai înalte culmi? Şi, nu în ultimul rând, au de gînd să scrie megaromanul ăla despre care se tot zice că ne lipseşte?

Au răspuns pînă acum Matei Florian, Lavinia Braniște, Lavinia Bălulescu, Adina Popescu, Răzvan Petrescu, Florin Irimia, Cecilia Ștefănescu și Ana Maria Sandu. Răspunsurile lor aici. Astăzi, doar Răzvan Petrescu, pentru că orice cuvinte ar atinge acest domn se transformă într-o sclipitoare proză scurtă. Așadar…

RĂZVAN PETRESCU

„Realism capitalist. E peste tot. E cu viaţa şi epoca. E ca o dare de seamă cu dialoguri”

Mai întîi, nu înţeleg prea bine ce înseamnă drame mici. Care sînt cele mari, poate ne spun cunoscătorii-utilizatori de asemenea termeni. Un război mondial o fi suficient de mare? „Un grup de experţi în probleme sociale, politice şi economice din California spune că următorul război mondial s-ar putea declanşa din cauza sării” (Don DeLillo). Atunci poate ar fi timpul să-ncepem să scriem despre sare. „În antichitate, indienii veneau pe măgăruşi pe vîrful Omu ca să ne fure sarea” (revista Getica). Iar cei dintre noi care scriu despre copilărie coboară miza? Poate că da, copiii sînt complet neinteresanţi din punct de vedere literar şi uman, mulţi se droghează, alţii au hamsteri şi mingi. Mai erau lumile interioare, deci nici astea nu-s bune, pînă la urmă nu ni se dau clar indicaţii ca pe vremuri despre ce să scriem, ni se zice doar că megaromanele realiste-s tare îndrăgite şi aşteptate.

razvan-petrescu

E adevărat, ca un vîrf al muntelui la care au lucrat legiuni de scriitori mai ales americani, a apărut de la o vreme ceea ce se numeşte Jonathan Franzen. Înainte de a vorbi ceva despre el, să nu uit: înainte de 1989, se cereau (de 40 de ani) scrieri realiste care să reflecte viaţa şi epoca, intrau la realismul socialist pe care l-am înjurat in corpore din toată inima noastră cu drame mici. Acum a apărut exact acelaşi lucru dar voluntar, şi nu-l mai poţi numi la fel căci s-a schimbat tipul de societate, aşadar să-l botezăm realism capitalist. E peste tot. E cu viaţa şi epoca. E cu miliarde de detalii realiste irelevante, tîmpiţele, sau mînjite cu magiun. E ca o dare de seamă cu dialoguri. Revin la Franzen. În timp ce-l citeşti, te încîntă – scrie alert, are tensiune, posedă ştiinţa acaparării cititorului, presupun că tatăl lui a fost poliţist – aşadar te bucuri vreme de 600 de pagini ca atunci cînd erai copil şi ţuguiai buzele pentru că vrei să vezi cum se termină povestea de iubire încastrată în marele portret al societăţii americane, vrei mai ales să ştii dacă ea rămîne cu el şi, în general, ce anume fac cei doi pe maşina de spălat. După ce-ai terminat marele roman, realizezi că n-ai rămas cu nimic din el. Mai mult, îţi dai seama c-un frison că proba de foc şi pară a unei scrieri, anume dacă e-n stare să te facă să vrei s-o reciteşti, are un rezultat limpede: în ruptul capului n-o să mai iei de la capăt un roman de-al lui Jonathan, poate cel mult un interviu, deşi nici astea nu-s scurte, însă-s frumoase pentru că scriitorul face multe pauze şi oftează. Şi nu doreşti să-l mai parcurgi datorită faptului că Franzen nu are probleme de stil, ci de avalanşă. Cum subiectul unei cărţi îţi rămîne de regulă în minte sau unde-ţi rămîne, de ce ai reciti o carte? Pentru că vrei să te reîntîlneşti cu modul în care un anume scriitor spune o poveste, pentru că-ţi place felu-n care scrie, lucru numit stil şi la care au renunţat mai toţi fabricanţii de megaromane, noroc că mai sînt şi excepţii ca Roberto Bolaño, şi alţi cîţiva, nu mulţi. Mulţi sînt ăştilalţi, realiştii capitalişti. (Nota bene. Şi cărţile pornografice sînt recitite, tot datorită stilului.) Am lecturat cu desfătare un titlu voit ironic al unui articol despre literatura străină şi indigenă: „Mărimea contează”. Întru totul de acord. Însă nu în literatură, ci numai în minunatul loc unde contează, nu-l voi dezvălui aici, n-are decît să-l caute autorul (altminteri un foarte interesant critic literar, cu alte cărui opinii, altele decît asta cu XXL, sînt de acord, spre surprinderea mea). Oricine, chiar şi bunica din lumea de dincolo poate aduce exemple grămadă de cărţi excepţionale de dimensiuni reduse, Tunelul o fi bun? Orice carte a lui Raymond Carver sau Cortázar. Sau romanele lui Márquez, că nu-s groase. Volumele lui Dino Buzzati. Parfumul lui Süskind. Mă gîndesc şi la cărţile lui Saramago e Antunes, cam subţirele. Tatiana Tosltaia cu Zîtul, Mamleev cu Sectanţii, Sorokin cu orice, nici ruşii de azi nu scriu mii de pagini în cheie realistă, nici Bulgakov n-o făcea, ce să mai zic de Gogol. Poate-s scriitori slabi, distruşi de stepă, la urma urmei ar fi corect să-i reevaluăm, cum spunea dramaturgul de la Cotroceni. Mă opresc aici, pentru că mi-am adus aminte de fantasticele scurte romane ale lui Manuel Scorza şi mă enervez şi n-am voie, că abia mi-am reparat dantura.

Miza pe care-o urmăresc cînd scriu e aceeaşi ca-n definiţia cuvîntului: sumă de bani pe care-o depune fiecare dintre participanţii la un joc de noroc şi care intră în posesia cîştigătorului. Uneori şi ceea ce constituie obiectul unei dispute, cînd am dispute cu mine însumi – nu-s violente, nu vreau să mă mutilez. Însă de cele mai multe ori e vorba de suma de bani pe care-o tot cîştig de vreo 30 de ani încoace. E mereu aceeaşi bancnotă, aproape zece lei, ascunsă de regulă în port-jartierul tinerei din metrou pe vremuri, din Porsche în zilele noastre cînd ţîşneşte pe trecerea de pietoni pe roşu. Simplificînd, îmi doresc doar să fac cititoarele fericite, să se bucure de vocabulele mele seara, să mă adore la piept, subiectele nu au mii de implicaţii, nu sînt sociale, gigantice, catastrofice – ca să nu se sperie fetele ­–, sau sînt.

(Nota 2. Am şi cititori bărbaţi, dar mă indispun deoarece îi percep ca pe nişte concurenţi neloiali la inima cititoarelor. Mulţi dintre ei sînt boxeri.)


razvan

Nu cred că literaturii române îi lipseşte ceva, mai degrabă-i prisoseşte. Sînt peste două mii de scriitori înscrişi la Uniune, alte mii şi mii care publică întruna, paleta pe care-o cuprind împreună e uimitoare, de regulă porcoasă, aşadar rafinată, cu alte cuvinte lipsită de semnificaţie şi stil, în concluzie avem şi noi în sfîrşit o lume literară precum cea a ţărilor cu tradiţie-n domeniu, una agitată şi de prost gust. Totuşi ar fi ridicol să nu remarci ceea ce se poate vedea de la distanţă: din puzderia de catarge moi ori frînte nemilos se înalţă şi scriitori buni şi, puţini, foarte buni, mi se pare că n-a mai existat un asemenea fenomen de mai bine de 80 de ani, deci niciodată, iar acum e şi mai salutar fiindcă spre deosebire de perioada Rebreanu, Camil Petrescu and company, scriitorii de azi sînt traduşi. (Pădurea spînzuraţilor a apărut în franceză abia în 2007, şi lucrul s-a putut petrece, cred, datorită faptului că au mai fost deplasaţi prin translaţie scriitori români în aceeaşi limbă şi or fi avut succes. Măcar la editură.) Vasăzică pare un soi de boom. Prin urmare ce să-i reproşăm literaturii noastre, de ce ne-am apuca de aşa ceva, din moment ce se înscrie şi ea, săraca, pe o orbită normală? Pentru că n-are romane cît frigideru’? Nu, nu romanele de plumb ne lipsesc, ci o viziune panoramică asupra irigaţiilor.

Ca să rezum: apar periodic diverse sentinţe în literatură, la începutul anilor ’90 era moartea romanului, toată lumea se dădea de ceasul morţii că moare fără lumînare, sau chiar murise şi era priveghi mondial, iar acum, cînd nu doar că n-a sucombat, ci s-a şi îngrăşat cu straturi grele de pagini comestibile, se afirmă că numai ăsta e remarcabil, care n-are loc pe cîntar. E benefic cînd oamenii simt nevoia irepresibilă să dea verdicte despre situaţia alcătuirii literare cu pricina, nu mai vreau să zic roman că mă repet, dar pot să scriu muşeţel, e sinonim. Sau tufănică. Şi noi ne apucăm să le comentăm ca tîmpiţii nevoia.

În ce mă priveşte, mă atrage la fel de mult ideea de a scrie un megaroman cum e atras un cîine dingo de ideea de-a bate covoarele.

(și o melodie cu dedicație de la Răzvan)

 

 

 

 

 

Leave a Comment