Jurnal de izolare (4). Ce (nu) am făcut în două luni. Acest articol nu conține maia!

IMG_5740

Sunt ani buni de când lucrez de acasă, dar din 2019, cam pe vremea asta, am decis să tai și ultimul fir care mă mai lega de lumea oamenilor cu joburi stabile. Contactele mele cu lumea s-au redus treptat, așa încât izolarea socială covidiană nu m-a scos din circuitul vreunei frenetice vieți sociale sau profesionale. Întotdeauna între mine și lumea exterioară am tras o cortină pe care n-am dat-o decât rareori la o parte, iar atunci am făcut-o mai ales în scris. 

De la începutul lui martie, aruncați brusc pe un teritoriu complet necartografiat, am încercat fiecare să ne reorganizăm micile noastre colibe cum am putut mai bine. La mine, până acum, treaba a stat cam așa:

Ce nu am făcut: muzee, muzee, muzee.

În primul rând, nu am vizitat vreun muzeu virtual. De fapt, n-am vizitat nimic virtual. Pur și simplu pentru mine o astfel de experiență, mediată prin intermediul unui ecran plat de laptop, n-ar avea nici un farmec. Mai bine răsfoiesc un album. N-am făcut nici asta, dar zic…

N-am citit mai mult. De fapt, am citit mai puțin pe unitatea de măsură lunară, pentru că în prima luna de izolare mi s-a întâmplat un fenomen ciudat: n-am putut citit deloc. Am recitit și-am răsfoit, am început și n-am terminat, mi-am comandat cărți pe care nici nu le-am atins, am abandonat romane serioase în favoarea unui serial ușurel pe Netflix. Am scos Muntele vrăjit din raft și după două zile l-am pus la loc. Acum încep, ușor-ușor să-mi reintru pe făgaș, mai ales cu cărțile pentru copii.

cc6ddc979b0b7392f206e10d6a4d2edb

Nu m-am îngrășat, ceea ce poate fi trecut la lista de realizări.

Nu m-am conectat mai bine cu nimeni, nici cu copiii cu care am stat 24/24, nici cu restul familiei cu care nu m-am mai văzut de la final de februarie, nici cu iubitul aflat la distanță de-o declarație pe propria răspundere, nici cu copilul interior. De femeia interioară, ba chiar și exterioară, nu mai zic, aia a rămas o dulce amintire din vremurile în care mergeam la cosmetică, îmi făceam bucle și mă machiam înainte să ies în oraș. Bye, bye, hope to see u soon!

izolare2

Nu am făcut cursuri online. Orice mamă care a trecut în perioada asta cu copiii prin experiența școlii mutate în online (a.k.a. homeschooling) s-ar tăvăli pe jos de râs auzind că alți cetățeni ar putea ieși din carantină cu o limbă străină învățată sau vreun curs de istoria artei terminat. Deși am și eu o fantezia mea secretă, să învăț portugheza, nici nu s-a pus problema. Am avut de predat verbe, eul liric și noțiuni de geometrie, to name but a few…

N-am terminat vreun roman. Nici măcar o poveste. Nici măcar o schiță de poveste. Nici măcar un haiku mititel. Am scris aceste însemnări pentru blog, am scris multe statusuri lungi pe FB, am reînceput o carte chinuită și abandonată de nu știu câte ori. Am ajuns la capitolul 4, ceea ce poate nu-i puțin lucru; sper s-o duc mai departe.

IMG_9841

N-am condus mașina nicăieri și asta a fost minunat. (dacă îmi cunoașteți mașina, veți înțelege. De altfel, după două săptămâni de staționare mi-a murit și bateria.)

N-am copt pâine și n-am crescut maia. Toate au o limită pe lumea asta!

 

Ce am semi-făcut: sport, teatru, zoom

Sport. Nu în fiecare zi, deloc în primele săptămâni, dar ceva-ceva tot am mișcat. Am încercat diverse canale de Youtube cu gimnastică, nu mi-a plăcut nici unul, am executat și un program pentru copii recomandat de Anton, care m-a rupt, apoi am descoperit că Worldclass a pus online o parte din programele lor free. M-am entuziasmat, dar n-a ținut prea mult. E greu să faci sport în sufrageria în care și lucrezi și dormi, după indicațiile unor instructoare superbe care se antrenează pe malul unui lac din Noua Zeelandă sau cu un peisaj montan de vis în spate. Apoi am dat peste Florin Fieroiu și am rămas cu el și Rambro Walk-urile lui – e reconfortant și credibil să vezi că omul asta e acasă, în propria sufragerie, izolat ca noi toți. Se vede chiar și un frigider în plan secund, ceea ce mi se pare deopotrivă înduioșător și motivant. Go, Florin!

sport

Teatru. M-am uitat și nu prea. Am încercat multe spectacole online, animată de dorința sinceră de-a le vedea măcar pe cele la care mi-am tot dorit, de-a lungul vremii, să ajung (de ex. niște Afrimuri în FNT) și ori nu am avut timp, ori nu am găsit bilete. Am rezistat fix 10 minute în fața ecranului, fie transmisiunile mergeau prost, fie nu-mi transmiteau mie nimic. La fel ca muzeele virtuale. Am urmărit, în schimb, one man show-uri, acolo mi se pare că nu se pierde așa de mult din vibrația reală a teatrului din sală. „Freak Show” cu Florin Piersic, „Neverland” cu Ioana Flora și „9 piese remixate” cu Alex Ștefănescu. Recunosc, m-am uitat și pentru că-mi plac actorii în mod deosebit, cu unii având chiar relații de familie :)

Zoom. M-am ferit cât am putut. Până când n-am mai putut. Am avut doar câteva videocalluri pentru proiecte, pentru că trebuia, și un party virtual de ziua mea. Care a fost mai fun decât m-aș fi așteptat – thanks, ladies! Dar tot nu mă satisfac interacțunile online, îmi par un preludiu fad și nefinalizat. În plus, nu mă simt confortabilă cu ideea de a mă filma sau de-a face „direct”, așa că am refuzat o mulțime de propuneri de-a mă da în spectacol pe Facebook. Scuze, nu o luați personal!

 

Ce am făcut în exces. În special bananabread, dar și altele. 

5d1e6cb06719b51b7377543d077c560f

Am gătit. Am gătit mai mult, mai regulat și mai divers decât am făcut-o vreodată în viață. M-am avântat în rețete pe care n-aș fi crezut că o să am curaj să le fac, cum ar fi prăjituri, de care am avut mereu o frică teribilă, poate și pentru că acolo nu e loc de improvizație sau imprecizie, trebuie să fii chirurgical. Am ajuns să dețin nu mai puțin de trei tipuri diferite de făină, trei feluri de ciocolată de menaj, toate variațiunile de praf de copt, drojdie și, dintr-un exces de zel, chiar amoniu, chestie care nu am înțeles exact la ce folosește și care va fi descoperită, probabil, expirată în dulap în anul 2030. Am gătit în premieră absolută: rasol de vită, ciorbă de pui a la grec, prăjitură cu zmeură și ciocolată, chifteluțe după rețeta Ikea, supă cremă de țelină, tabouleh, budincă de dovlecei comestibilă, pizza crescută și nearsă (trăiască Gennaro Contaldo!) și, desigur, bananabread, acest simbol al izolării urbane, pe care am rebotezat-o Babana Bread sau Banana Brad. La început m-a entuziasmat treaba asta cu gătitul, ca orice noutate despre care descoperi că nu e așa de complicată pe cât ți-ai fi imaginat, de multe ori m-a calmat să amestec aluatul cu mâna și să scot tăvile fierbinți din cuptor, alteori m-a plictisit teribil obligativitatea zilnică de-a pune ceva pe masă. Din toată experiența asta am înțeles că cine se laudă că nu se pricepe la gătit pur și simplu n-a încercat destul și cu „aplicățiune”. (Recomand Mazilique și Savori Urbane pentru rețete).

4617daea3e712901963ac981f8884589

Homeschooling. Lecții. Multe, foarte multe lecții, cu doi copii, dintre care unul în prag de examen de clasa a opta. Ăsta e un subiect prea vast pentru a fi expediat în două rânduri – o parte, scrisă la începutul perioadei, aici. Voi reveni cu mai multe povești, după ce voi fi scăpat de sindromul de stres post-traumatic.

Social media. De la jumătatea lui februarie, de când virusul a devenit o amenințare din ce în ce mai apropiată prin partea noastră de lume, am petrecut timp în mod compulsiv pe social media, agenții de știri și publicații online, încercând să înțeleg și să îmblânzesc realitatea în felul meu, adică citind. Deși mi-am propus de nenumărate ori să raționalizez consumul de informație digitală, nu am prea reușit. Trăiesc conectată aproape permanent la vuietul lumii, la oceanul de noutăți copleșitoare, statistici înfricoșătoare, numere negre care cresc de la o zi la alta, sau întâmplări halucinant de comice. Am vrut să colecționez povești care demonstrează că realitatea românească bate ficțiunea (Nea Nelu și Filiera Mărțișorului, fata care a fugit din carantină înspre brațele iubitului, prinsă de jandarmi, săteanul care a sărit gardu’ izolării ca să se ia la harță cu soacră, plimbările cu peștișorul pe străzi sau cu pisicuța în geantă la mall), dar la un moment dat le-am pierdut șirul.

Zile întregi am urmărit, mesmerizată, postările grupului “What do you see from your window?” în care oameni din toate colțurile lumii, autoizolați acasă, postează ce văd pe fereastră. Doamne, ce-i acolo, ce peisaje din sudul Africii, ce vederi la Statuia Libertății-n asfințit din NY, ce animăluțe simpatice umblă pe străzile canadiene, ce plaje superbe, ce mări turcoaz văd cetățenii lumii de la ferestrele lor! Un Airbnb gigantic care-ți face poftă să pleci în lumea largă, să descoperi colțuri care acum sunt inaccesibile, la fel de inaccesibil cum a devenit și parcul de lângă bloc. Am completat tabloul internațional cu poze de la fereastra mea: geamuri termopan prin care se văd balcoanele vecinilor, cu ghivece, borcane, acoperișuri improvizate și aparate de aer condiționat montate cum dă Dumnezeu. Apropo de asta, în seara de Înviere am făcut live de la biserica din fața blocului.

DSC_9626

Alcool. Mda, am început cu câte un pahar de vin pe seară “ca să pot să adorm”, în primele săptămâni, când anxietatea era mare. Am ajuns repede să dau gata o sticlă în două seri, așa că m-am apucat să fac pauze, amânând gratificarea până la o sărbătoare apropiată. “Gata, nu mai beau pân’ la Paște/ziua mea”. Acum sunt într-o fază clean, mă răsfăț doar cu două degete de Aperol într-un pahar de apă tonică, din când în când. Cheers!

Am visat. Mult, intens, colorat, epic :)

Am revizitat amintiri din era precovidiană. Iată una dintre ele:

13177078_10208803860109584_2103554250587050185_n

“unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am mâncat. pește-n pâine pe malul bosforului. țin minte că și-atunci am ezitat în fața tarabei vânzătorului istanbulez, văzându-l cum își bălăcește mâinile, la propriu, prin ligheanele cu produse din care pescuia ce-i trebuie pentru sendviș. dar mirosul de pește prăjit combinat cu ăla sărat de mare a fost irezistibil. am scos niște mărunțiș și-am plecat cu această minunăție, plus un zâmbet de la vânzător. nu cred că a avut să-mi dea vreun șervețel, dar m-am descurcat cu ce-aveam prin poșetă. evident, nu mă spălasem pe mâini de la micul dejun și schimbasem vreo două-trei mijloace de transport în comun, un metrou și-un tramvai sigur! cu aceste miliarde de potențiale pericole invizibile pe mâini, pe ambalaj și pe mâncare, am savurat peștelenpâine pe-o bancă, privind marea și derulând în minte imaginile de la muzeul inocenței văzut cu-o zi în urmă. un moment de-o perfecțiune infinită care mi s-a gravat pentru totdeauna și la care mă întorc din când în când.”

 

Jurnal de izolare (3) Gânduri, vise, dorințe. Și dezinfectant!

Leave a Comment